Duminică, 19 februarie 2012, tinerii şi copiii din parohia „Sf. Anton de Padova“ din Iaşi s-au întrecut în a organiza un program distractiv cu tema „Obiceiuri şi tradiţii de marţea grasă”.

Programul a început cu un moment de rugăciune condus de părintele vicar Ionuţ Eremia Imbrişcă. A urmat o scurtă prezentare legată de marţea grasă făcută de Cătălina Diac responsabil parohial al Acţiunii Catolice a Copiilor, care a scos în evidenţă originea acestei „sărbători”.

„In ţările catolice marţea dinaintea Miercurii Cenuşii este numită şi marţea grasă pentru a contrasta cu ziua care urmează acesteia şi marchează începutul postului.
Nu foarte multă lume ştie sau a auzit vreodată de Mardi Gras, dar dacă aterizezi pe continentul American începi să înveţi o groază de lucruri noi legate de aceasta.

Mardi Gras se referă la o serie de festivităţi, care încep imediat după Epifania Domnului şi se încheie cu Miercurea Cenuşii. Termenul vine din franceză şi înseamnă Marţea Grasă, făcând referire la ultima seară când se serveau mâncăruri bogate în grăsimi înainte de Postul Paştelui care începe în Miercurea Cenuşii. Cei care participă la festivităţi poartă măşti şi costume împodobite cu pene, în culorile Mardi Gras-ului: mov, verde si auriu. Au loc competiţii sportive, parade şi seri cu cântece şi dans. Aşadar şi noi ne-am adunat azi aici pentru a sărbători Marţea grasă printr-un carnaval cu prinţi, prinţese şi alte personaje faimoase din poveşti. Să profităm de aceste momente şi să începem prin a prezenta costumele“.

Tinerii din Acţiunea Catolică au pregătit cu multă migală câteva surprize pentru copii. Mai întâi au reprezentat în mod teatral o poveste intitulată Cenuşăreasa, care i-a introdus pe copii în lumea basmului. Au continuat prin cântece la chitară, scenete, ghicitori, jocuri şi concursuri care i-a determinat pe copii să fie într-o continuă competiţie. Nu puteau să lipsească dansurile şi bansurile pregătite de animatori care au completat împreună cu prăjiturile şi sucurile cadrul acestei sărbători.

La final părintele paroh Alois Farţadi a felicitat iniţiativa tinerilor din Acţiunea Catolică de a fi alături de copii, mulţumind în acelaşi timp celor care au organizat această sărbătoare. De asemenea părintele i-a invitat atât pe copii cât şi pe tineri să se apropie mai mult de Cristos în timpul special al Postului Mare. Deşi doar unii au ieşit învingători în urma concursurilor care s-au desfăşurat cu toţii au primit câte ceva şi au plecat acasă bucuroşi de momentele frumoase pe care le-am petrecut împreună.

pr. Ionuţ Eremia Imbrişcă

[Show as slideshow]

12►

Copiii şi tinerii din parohia noastră au desfăşurat în săptămâna 8-11 ianuarie 2012 activităţi ce ţin de Pace. Aceste activităţi au fost propuse de Acţiunea Catolică sub denumirea de Săptămâna Păcii.

În cadrul activităţilor ce ţin de Acţiunea Catolică se desfăşoară şi câteva săptămâni formative pentru tineri şi copii. Aceste săptămâni au la bază teme legate de viaţa de credinţă şi viaţa asociativă a parohiei. Acţiunea Catolică ne propune şi câteva modalităţi de desfăşurare a acestor săptămâni, cum ar fi: momente de rugăciune, cateheze, grup de discuţii, intenţii pentru rugăciunea credincioşilor, participarea la litughie, vizionare de film, împărţirea de pliante cu diferite citate sau îndemnuri pentru pace, aprofundarea mesajului trimis de Papa Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Păcii celebrată în fiecare an pe data de 1 ianuarie.

Dintre toate aceste activităţi tinerii din parohia „Sfântul Anton de Padova” Iaşi au ales să se roage la rugăciunea credincioşilor din cadru liturghiei de duminică, 8 ianuarie 2012, pentru pace în lume, în familie, pace între oameni, între prieteni. Dar momentul cel mai aşteptat a fost cel al catehezei de luni, 9 ianuarie 2012, când Mihai Albert a atins subiectul Păcii. Impresiile culese de la acest moment spun totul:

„Cateheza a decurs în felul următor:

-          exemplificarea cu citate din biblie;

-          prezentarea ideilor prin intermediul unor exemple… (mai reuşite sau mai puţin);

-          încercarea de a lega ideea păcii de conştiinţă;

-          respectul şi iubirea faţă de ceilalţi.” (Ana-Maria Lucaci)

„Luni am participat la una din catehezele care se organizează săptămânal la biserică, doar că nu a fost tocmai una din cele mai obişnuite întâlniri. Acum nu mai era preotul în faţa noastră, era un tânăr ca şi noi exprimându-şi propria opinie, ceea ce el crede despre iubire, pace şi curaj. Sunt mii de feluri de a aborda o temă, poţi să o priveşti din diferite unghiuri, iar de data aceasta am avut ocazia să vedem totul prin ochii altcuiva.

De această dată nu am mai mers pe lucruri care ţin neapărat de spiritualitate, nu a mai fost totul planificat de la început, a fost ceva spontan şi deosebit. Şi e ceva ce mie mi-a rămas în memorie, ceva ce s-a întipărit acolo şi sunt sigură că nu voi uita prea curând, şi anume câteva cuvinte pe care ni le-a spus Mihai, pe care nu pot să le reproduc, dar sunau cam aşa: <<Nu e important să asimilăm, e important să absorbim>>. Şi am reţinut în mod special acest lucru pentru că e foarte adevărat, doar că mulţi dintre noi nu observă asta, în general noi doar asimilăm lucrurile, ceea ce nu e tocmai ok, pentu că nu ajungem să simţim, nu ajungem să ne implicăm.

Mai pe scurt, a fost o experienţă nouă şi foarte frumoasă, iar lunea viitoare se repetă scenariu, doar că va fi altă persoană în faţa noastră cu o altă poveste.” (Ştefana-Alexandra Tiba)

„Am participat cu bucurie la cateheza de luni seara care a reprezentat pentru tineri şi pentru mine un moment frumos, plin de curaj, mai ales din partea celui care a ţinut cateheza.

Au fost dezbătute într-un timp relativ scurt (1 oră) câteva teme extrem de importante legate de modul nostru de a ne relaţiona noi între noi dar şi faţă de bunul Dumnezeu.

Fiindcă suntem în Săptămâna Păcii tema care a reprezentat centrul discuţiilor noastre a fost pacea. Pacea, aşa cum a fost prezentată atât de frumos, nu este doar simpla lipsă a războiului sau a conflictelor. Ea reprezintă mult mai mult. Este un dar din partea lui Dumnezeu sădit în inima omului care se manifestă în primul rând printr-o relaţie de iubire. Iubire care la rândul ei se manifestă în primul rând prin dorinţa de a face binele. Te iubesc pentru că îţi doresc binele, de aceea iubirea poate fi împărtăşită tuturor. Să nu ne fie frică să iubim, să nu ne fie frică să fim noi înşine, să nu ne fie frică să fim ceea ce suntem a fost o altă temă care a completat cadrul discuţiilor noastre.

În ultima parte s-a vorbit despre conştiiţă. Tânărul care trebuie să asculte de glasul interior care îi cere să facă binele şi să fugă de rău. Ceea ce a fost de asemeni nou la această cateheză, au fost cântecele care ne-au introdus într-o atmosferă de reflecţie.

Vă doresc mult succes în drumul pe care l-am început împreună, iar catehezele de luni seara să reprezinte pentru fiecare un moment cu adevărat plin de formare şi de entuziasm.

O Săptămână a Păcii binecuvântată!” (pr. Ionuţ-Eremia Imbrişcă)

„Cateheza din cadrul Săptămânii Păcii a fost una cu totul deosebită, iar acest fapt a fost evidenţiat mai ales de grupul numeros de tineri care a ales să participe la această întâlnire. Pornind de la propria experienţă de viaţă, mărturia prietenului nostru Mihai ne îndeamnă pe fiecare dintre noi, tinerii de azi, să ieşim din anonimat şi să avem curajul de a arăta lumii cine suntem cu adevărat. În felul acesta putem contribui la sporirea păcii din această lume pe care ne-o dorim cu toţii mai bună!” (Adriana Doboş)

Copiii din parohia noastră s-au rugat şi ei pentru Pace la litughia de duminică, 8 ianuarie 2012, realizând un panou şi intenţii pentru rugăciunea credincioşilor. Liturghia a fost pregătită de sâmbătă, 7 ianuarie 2012, la cateheză unde li s-a prezentat ce este pacea şi pentru ce şi cine îşi doresc ei pacea.

Panoul a reprezentat un cerc sub formă de glob pământesc. Mai mulţi oameni din diferite zone ale lumii formau acest glob ţinându-se de mână, iar în interiorul cercului fiecare copil şi-a exprimat propria intenţie de Pace prin conturul palmei sale. Acest panou dorea să scoată în evidenţă faptul că pacea trebuie să existe între popoare, iar fiecare dintre noi trebuie să-şi pună amprenta pentru realizarea acestui lucru.

Aceasta a fost Săptămâna Păcii în parohia „Sfântul Anton de Padova” din Iaşi. Următoarea săptămână propusă de A.C. va fi cea a Carităţii, 4-10 martie 2012.

Andreea GHEŢ

[Show as slideshow]

De bună voie şi nesiliţi de nimeni ne-am adunat la subsolul bisericii noastre, putem spune chiar în familie, pentru a face o sărbătoare frumoasă împreună… împreună cu familiile care şi-au unit destinele anul acesta, dar şi cu familiile ce au împlinit 10, 25 şi 50 de ani de căsătorie. Felicitări şi mulţi ani înainte le-am urat printr-un mic spectacol organizat de preoţii noştri, alături de copiii, adolescenţii, tinerii şi adulţii parohiei.

„Sărbătoarea familiei” este un eveniment organizat pentru familiile care s-au căsătorit anul acesta, dar şi cele care sărbătoresc 10, 25 şi 50 de ani de la căsătorie. În parohia noastră, „Sfântul Anton de Padova”, această sărbătoare a început cu liturghia de la ora 11, din data de 26 decembrie 2011, urmând ca apoi festivitatea să continue, în aceeaşi zi, la subsolul bisericii, unde copiii, adolescenţii, tinerii, adulţii, dar şi preoţii: părintele paroh Alois Farţadi şi părintele vicar Ionuţ-Eremia Imbrişcă, le pregătiseră o supriză familiilor.

Copiii au fost cei care au dat startul surprizelor, iar prima surpriză a fost o mică scenetă a naşterii lui Isus Cristos. Ei au vrut să ne arate pe cine trebuie să sărbătorim în aceste zile. De multe ori ne orientăm mai mult spre darurile lui Moş Crăciun, suntem mai preocupaţi de cumpărături, de organizarea petrecerilor din jurul Crăciunului, însă tindem să uităm cine este sărbătoritul cel mai important, şi anume: Domnul nostru Isus Cristos.

Pentru câteva minute l-am lăsat pe Mesia să pătrundă în inimile noastre, după sceneta copiilor, ascultând un colind al acestora. Precum au cântat îngerii la naşterea lui Isus în staul, aşa au cântat şi copii pentru familiile prezente la sărbătoare.

A urmat apoi un moment recitativ foarte frumos, interpretat de Raluca Rusu cu o poezie intitulată „De ce Crăciun?”. Poezia este scrisă de Jercan Dănuţ-Alexandru şi vrea să scoată în evidenţă faptul că Isus s-a născut din iubire, pentru a dărui iubire în familiile noastre.

În program a fost introdusă şi o scenetă comică desfăşurată pe platourile de filmare în care un regizor încearcă să facă un episod cu un pacient care vine la doctor. Probabil pacientul mâncase prea mult, după sărbători… Intenţia regizorului este de a realiza cât mai bine episodul, însă după mai multe încercări, actorii îşi pierd răbdarea şi în final regizorul este fugărit de pe platoul de filmare.

Tinerii parohiei au luat chitara din dotare şi au făcut ca următorul moment din program să fie numai al lor. Ei au reuşit să-i încânte pe cei prezenţi cu două colinde.

Dintr-o sărbătoare în familie nu trebuie să lipsească dansul. Aşadar adolescenţii şi tinerii parohiei au păstrat tradiţia, pregătind un dans popular, chiar două… trei. Ciuleandra a fost dansul de deschidere, urmând apoi două sârbe. Dansurile au fost coordonate de Monica Hugianu, din Săbăoani.

Tot din tradiţia românească a fost şi momentul organizat de adulţi. Ei au venit cu capra şi cu un colind frumos.

S-au cântat colinde, familiile au primit cu capra, dar mai rămăsese timp şi pentru un pluguşor dedicat preoţilor. Urătura a fost realizată de tineri şi avea ca idee principală activităţile ce s-au desfăşurat în timpul anului asociativ ce tocmai s-a încheiat.

„Sărbătoarea familiei” s-a încheiat cu înmânarea diplomelor pentru familiile sărbătorite, dar şi cu felicitările de rigoare. Mulţi ani înainte le dorim în viitor, alături de multă sănătate! Tot spre finalul spectacolului nu au putut lipsi mulţumirile din partea preoţilor, tuturor celor ce şi-au făcut timp să bucure inima celor prezenţi, mai ales familiilor sărbătorite.

Anul viitor vom reînnoi invitaţia, simţindu-ne bine împreună, ca o mare familie ce suntem.

Andreea GHEŢ

[Show as slideshow]

12►

 Adesea în preajma Crăciunului, copiii şi tinerii prevestesc Naşterea lui Isus prin colind. O mână de tineri şi adolescenţi plini de viaţă, încurajaţi spiritual şi material de părintele paroh Alois Farţadi şi de prezenţa părintelui vicar Ionuţ-Eremia Imbrişcă un tenor veritabil, în frunte cu Marian Străjeru dirijorul corului „Jubilate” al Parohiei „Sfântul Anton de Padova” Iaşi şi organistul Andrei Doboş, după zeci de ore de dăruire, voie bună şi efort pe aripile muzicii, am purces colindul spre inima catolicismului din Moldova în Bacău,  Roman şi pe meleagurile Ieşene. Ne-am propus să cucerim pentru câteva minute zâmbetul unor tineri, să oferim o clipă de destindere unor creştini cu caracter, să vizităm unii copii orfani sau bolnavi şi unii bătrâni parcă uitaţi de toţi într-un colţ de oraş.

Romanul avea să ne fie prima gazdă a Festivalului Colindelor şi a răsunat şi primul ecou: „Mulţumim ca ne-aţi oferit câteva clipe minunate!”, amintindu-ne totodată că avem datoria de a duce mai departe „mesajul bucuriei”.

Am continuat paşii noştri spre Bacău încântând tinerii care au venit la Festivalul Colindelor. Prânzul servit la oratoriul „Don Bosco”, avea să ne apropie un pic mai mult între noi. La Şerbăneşti, în casa „Surorilor Carităţii” prin activitatea ce-o desfăşoară, aveam să cunoaştem pentru câteva minute acea iubirea matură a unui părinte pentru copilul lui; acea iubire responsabilă dintre un băiat şi-o fată; acea iubire curată ce dăinuie printre copii.

Apoi valurile bucuriei ne-au dus cu gândul spre Faraoani, satul natal al parohului Alois Farţadi, unde am fost întâmpinaţi de tinerii comunităţii cu un ceai cald, exprimându-şi dorinţa deschisă de a ne întoarce vizita – ce le-am oferit-o noi – a doua zi.

Drumul nostru ducea spre orăşelul Nicolae Bălcescu din Judeţul Bacău, având şansa să împărtăşim colindul nostru unei comunităţi cu tradiţie în domeniul muzicii, având un cor renumit. Colindele atent selectate, îmbinate cu glasul poeziei lui Jercan Dănuţ (“De ce Crăciun?”) recitată de Raluca Rusu, au transpus limpede mesajul Crăciunului de a sublinia istoria neamului omenesc.

Un alt moment inedit al sărbătorii, a constat în mulţumirea sufletească oferită unor Instituţii din Iaşi şi a unor familii receptive din Parohia noastră ce au răspuns cu bunăvoinţă intenţiei preoţilor de a oferi un cadou enoriaşilor bolnavi sau nevoiaşi din propria parohie.

Preasfinţitul Petru Gherghel ne-a primit cu mâinile deschise, evidenţiind preţuirea faţă de întregul cor format din elevi şi studenţi ce-au ales să rămână în preajma Bisericii.

Congregaţiile din Iaşi ne-au  primit cu aceeaşi inimă sinceră ce ne provoacă în fiecare an de a reveni.

Am plecat de acasă cu gândul de a oferi ceva, însă a venit şi răsplata. Strângerea de mână a unui copil părăsit de familie, gratitudinea unui bătrân ca i-am călcat pragul casei sunt doar câteva din semnele ce le-am primit cu toţii.

Aducem un sentiment de mulţumire lui Marian Străjeru şi lui Andrei Doboş pentru răbdarea şi tenacitatea de care au dat dovadă de-a lungul repetiţiilor. Pe aceeaşi cale suntem alături de Andreea Gheţ şi Raluca Rusu ce ne sprijină puternic,  în activităţile Acţiunii Catolice a Tinerilor.

Suntem recunoscători preoţilor, care activează la noi în parohie, căci ne-au lăsat să creştem în umbra Bisericii şi ne-au stimulat constant gândul spre a ne dezvolta, simţul moral, urmărind în noi modele ale tânărului de astăzi. Fiecare dintre noi are ceva de spus prin muzică, prin poezie, prin simplul fapt că este cu noi. Cine iubeşte arta cu adevărat urmăreşte continuu o conduită etică, şi fericrea celui de lângă el.  Amintim meritul tuturor celor care au pus umărul la formarea noastră de-a lungul timpului.

De asemenea celor care ne-au ajutat să împărtăşim colindul nostru persoanelor ce nu au avut posibilitatea de a fi prezente la concert.

Podoabele roşii ne vor aminti mereu de pasul către uşa ce ne-a fost deschisă spre viitor, într-un mod jovial, tocmai în preajma sărbătorii iubirii.

„…Îţi mulţumim, iubite Doamne, că ne iubeşti aşa de tare!”

Manuel PĂULEŢ

[Show as slideshow]

12►

După-amiază cu toţii am mers la o pizza drept răsplată pentru munca depusă în această zi.

A doua zi de colindă a fost joi, 22 decembrie 2011, prima casă pe care am colindat-o a fost Căminul de bătrâni Sf. Iosif din Bucium. Aici bătrânii ne aşteptau cu mare bucurie să le aducem vestea cea bună, aceea că se va naşte Mântuitorul. Apoi am mers la surorile Providenţei, unde am vizitat grădiniţa care este acolo.

Din dorinţa de a bucura şi pe alţii, am mers să-i colindăm şi pe copiii care erau internaţi la spitalul Sf. Maria, ei primind şi câteva bombonele din partea noastră.

C-aşa-i datina la noi, am colindat şi casele noastre până seara.

După aceste zile de colindă, copiii au susţinut un mic concert duminică, în prima zi de Crăciun. Am avut parte de mulţi spectatori, dar mai ales de vizita lui Moş Crăciun, care a adus la fiecare copil câte un cadou cu dulciuri.

Mulţumim părintelui paroh Alois Farţadi, părintelui vicar Ionuţ-Eremia Imbrişcă, tuturor celor care ne-au ajutat ca aceste zile să le putem petrece împreună şi celor care ne-au primit să-i colindăm.

                                                                                     Carmen- Cătălina DIAC

[Show as slideshow]

Încurajaţi de părintele paroh Alois Farţadi, dar şi de părintele vicar Ionuţ-Eremia Imbrişcă, corul „Jubilate” format din tinerii parohiei „Sfântul Anton de Padova” a dorit ca şi anul acesta să vă încânte auzul şi să vă bucure inima; un grup plin de entuziasm, iniţiativă, voioşie, dar mai ales pasionaţi de armonii muzicale. Timp de un ceas, aceştia au vrut să facă prezentă nu venirea lui Moş Crăciun, ci venirea lui Isus Cristos.

Astfel, repertoriul interpretat de aceştia a cuprins:

1. Ave verum
2. Domnuleţ şi Domn din cer
3. Colindul clopotelor
4. Colindul clopoţeilor
5. Vine Crăciunu pe sară
6. The little drummer boy
7. Ding Dong merrily on high
8. The First Noel
9. Look at the world
10. Hymne a la Nuit
11. Glorie în inălţime slavă
12. Noel c’est l’amour
13. Se preumblă Maica Sfântă
14. White Christmas
15. După datini colindăm
16. Adeste Fideles

Corul a interpretat sub bagheta dirijorului Marian Străjeru, acompaniat la orgă de Andrei Doboş, la vioară de Roxana Amarandi şi la percuţie de Sergiu Pal, soliste: Iozefina Bogatu şi Georgiana Baltag. Programul a fost completat de un moment recitativ, interpretat de Raluca Rusu.

Datorită unor binevoitori care şi-au pus la dispoziţie timpul şi disponibilitatea, anul acesta s-a reuşit înregistrarea unui CD audio cu colinde, de asemeni şi a unui material video de la acest concert. Acestea se pot achiziţiona de la librăria parohiei “Sf. Anton de Padova” din Iaşi, la preţul de 20 roni.

            Andrei DOBOŞ

[Show as slideshow]

„Doamne, învaţă-mă să trăiesc autentic!”

După acest îndemn al evanghelistului Matei, au depus adeziunea la Acţiunea Catolică în ziua de 4 decembrie 2011 copiii şi tinerii din parohia noastră. Copiii s-au prezentat în faţa altarului în număr de 41, iar tinerii în număr de 48.

Copii au depus adeziunea în cadrul liturghiei de la ora 9:00. A celebrat liturghia părintele vicar Ionuţ Eremia Imbrişcă, care la predică le-a subliniat copiilor faptul că se angajează să fie mai buni, să îşi ajute părinţii, să fie mai ascultători şi să îi considere pe toţi cei înscrişi în asociaţie fraţi. După predică, fiecare copil înscris în acţiune a primit câte o cravată şi o insignă, semnul Acţiunii Catolice. La sfârşitul celebrării, părintele paroh Alois Farţadi i-a felicitat pe copii şi i-a îndemnat să fie adevăraţi prieteni ai lui Cristos în familie şi la şcoală. Celebrarea s-a încheiat cu procesiunea spre casa parohială unde am făcut o fotografie de grup şi am primit o iconiţă cu Sfântul Iosif, protectorul Acţiunii Catolice, dar şi câte o ciocolată.

Tinerii s-au pregătit pentru adeziune cu o zi de reculegere înainte, sâmbătă 3 decembrie 2011, la Mănăstirea „Fraţii Şcolilor Creştine”, împreună cu tinerii de la parohia “Sfânta Tereza a Pruncului Isus“ din Iaşi. Această zi a fost îndrumată de părintele Florin Sescu, viceresponsabil al Oficiului pentru Pastoraţia Tinerilor, Copiilor şi Asociaţiilor, dar şi colaborator în parohia „Sfântul Anton de Padova” din Iaşi.

În această zi, au fost ocazii de spovezi, fiecare dintre noi împăcându-se cu Dumnezeu, pregătindu-ne astfel pentru sărbătoare. Am avut parte şi de o cateheză în care părintele Florin ne-a îndrumat să-l cunoaştem pe Dumnezeu, să-l iubim şi apoi să-l slujim prin aproapele. Fiind tineri, am încercat să ne cunoştem mai bine prin câteva jocuri, dar şi printr-un filmuleţ cu poze ale activităţilor noastre.
Pentru cei mai noi membri li s-a explicat ce este Acţiunea Catolică. Raluca Rusu, vicepreşedinte a ACT-ului din parohia noastră şi Monica Ciobanu, preşedinte a ACT-ului din parohia „Sfânta Tereza a Pruncului Isus” au prezentat informaţiile necesare.

Duminică, tinerii au depus adeziunea în cadrul liturghiei de la ora 17:00. Au celebrat preoţii: pr. Felix Roca responsabil al Oficiului pentru Pastoraţia Tinerilor, Copiilor şi Asociaţiilor în dieceza de Iaşi, pr. Petru-Sebastian Tamaş inspector zonal şi profesor la Liceul Catolic din Iaşi şi pr. Ionuţ-Eremia Imbrişcă vicar parohial şi Asistent spiritual al tinerilor din Acţiunea Catolică pe zona Iaşi. Am primit şi noi, tinerii cravata şi insigna Acţiunii Catolice, semn de recunoştinţă pentru disponibilitate dar în acelaşi timp un semn al angajării în slujirea aproapelui. Iconiţa cu Sfântul Iosif, patronul Acţiunii Catolice ne-a îndemnat la rugăciune şi angajare pentru noul an asociativ.

După liturghie, am pornit în procesiune spre subsolul bisericii, unde am servit un ceai cald, o prăjitură. Drumul pe care l-a început Acţiunea Catolică în parohia noastră în noul an asociativ 2011-2012 să fie „plin de recunoştinţă, cu o angajare reînnoită”, cântând Domnului „un cântec nou pentru că a făcut lucruri minunate” (Ps 98, 1) după cum ne îndeamnă motoul şi tema acestui an în Acţiunea Catolică.
„Ajută-ne Doamne să fim mereu sare şi lumină pentru cei din jurul nostru. Amin”

Carmen-Cătălina DIAC – responsabil ACC

[Show as slideshow]

12►

Motivul acestei zile de reculegere a fost dorinţa de a rămâne o zi în prezenţa lui Dumnezeu departe de grijile cotidiene a tinerilor ce s-au hotărât să depună adeziunea la Acţiunea Catolică sau să reînnoiască angajmentul de a fi în slujba Bisericii, urmând calea lui Cristos prin mărturisirea lui Dumnezeu în acestă lume. Tema meditaţiei prezentată de părintele Florin Petru Sescu s-a intitulat „Isus este Sare şi Lumină – Eu la fel!”

Aşa cum ştim cu toţii, sarea are rolul de a da gust mâncării, iar a fi sare în viaţa de zi cu zi nu poate însemna altceva decât a da sens şi gust acesteia. Fiecare are rolul său în grupurile din care face parte, precum şi noi în familii, la şcoală sau la facultate, precum şi în diferitele laturi ale Acţiunii Catolice, formând un întreg prin fiecare membru; contează să ne străduim sa fim sare prin faptele noastre, dând gustul fiecărui moment prin bucuria de a fi împreună. Toţi avem o teamă şi o emoţie în a începe un drum nou, necunoscut – dar trebuie să ştim că darurile de care avem nevoie le avem deja în interiorul nostru dacă ştim să le punem în valoare. Prin rugăciune, putem face ca unele lucruri sa se întâmple, chiar noi putem fi faptaşii unor minuni.

Pentru a înţelege mai bine ce reprezintă lumina lumii şi ceea ce trebuie noi să devenim, putem face o legătură între lumina lumii şi lumina Soarelui. Soarele este indispensabil vieţii, noi trebuie să preluăm rolul său de a „lumina” lumea din jurul nostru. Trebuie să fim lumină pentru ceilalţi pentru a le arăta calea ce duce spre Dumnezeu. Am primit această lumină a lui Dumnezeu la Botez, iar noi trebuie sa ştim cum să o folosim. Este important să dezvolţi calităţile şi abilităţile pe care le ai şi dacă nu te stimezi pe tine nu te poţi angaja într-un lucru. Fiecare are o chemare, fiecare are un răspuns…Nu alegem noi când să ne naştem, deci, nu alegem noi când să fim chemaţi. Dumnezeu te cheamă atunci când eşti pregătit să-L auzi. Există o multitudine de drumuri, dar o singură chemare, aceea de a trăi cu Dumnezeu. Viaţa noastră cu El începe aici pe pământ şi îşi are continuitatea în veşnicie. A trăi cu Dumnezeu înseamnă a cunoaşte, a iubi şi a-L sluji pe Dumnezeu. Iar fiecare dintre noi vom fi capabili să raspundem pe deplin când ne vom cunoaşte propriile limite şi când voi cunoaşte că sunt iubit de El. Nemulţumirea nu schimbă cu nimic viaţa ta! Te face să te simţi tot mai singur şi neînţeles, iar tu nu vei vedea că eşti o pată de culoare în tabloul creionat de Dumnezeu. Paradoxul este că El are mai multă încredere în noi decât avem noi.

Eu sunt sare, eu dau lumină,
Ajută-mă Doamne să pot da gust pământului,
Să pot lumina lumea
Şi lumea va fi mai frumoasă cu mine!

Amalia DIAC – responsabil latura liturgică în ACT

[Show as slideshow]

- reflecție în fața unui ciob de oglindă la început de Advent -

- partea I -

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu aşa fac: atunci când sunt într-o localitate nouă, vreau neapărat să vizitez şi biserica, oricât de mică sau mare, renumită sau nu ar fi ea. Eram odată în Verona. Era într-o vineri seara, pe la ora 20:00, când am observat o bisericuţă pe una din străzile îngrămădite ale oraşului. Uşa era întredeschisă şi mi-am spus: „Trebuie să fie încă deschisă! Să intru puţin!” Arăta foarte bine şi, pe cât mi-am dat eu seama, aproape totul la ea vorbea de stilul Baroc. Era frumoasă. Dar ceea ce m-a impresionat era faptul că se îndrepta spre ea puhoi de lume, şi mai ales tineri. Trebuia neapărat să intru şi eu. Era plină până la refuz, şi mai ales cu persoane tinere, pline de voioşie. O biserică plină de tineri. Impresionant, nu? Mai ales pentru Occidentul care ne e descris mereu altfel… Dar imediat vă va trece uimirea, când vă voi spune că, imediat ce am intrat, un chelner a venit spre mine şi m-a întrebat dacă nu doresc o masă… Da. O masă! Era vorba de fapt despre „Pizzeria San Matteo” din Verona. Căci biserica fusese între timp desacralizată şi vândută, i s-a găsit o altă utilitate, căci multă vreme nu mai intrase nimeni în ea şi nu mai era frecventată. Acum frumoasa biserică construită în stilul baroc era un restaurant. Chiar şi vechiul altar era acum plin de mese şi scaune, toate ocupate, de tineri plini de voioşie. Şi cred că era acum mai plină decât se umpluse ea vreodată, pe când se oficia Sfânta Jertfă în ea.

Nu-mi aparține mărturia, însă sunt convins că nu e o experiență singulară. Există printre noi unii care au văzut pe viu astfel de minuni ale contemporaneității. Nu poți însă să nu te întrebi, cel puțin retoric: Oare şi la noi se va ajunge la fel? Să vezi o biserică superbă devenită restaurant, hotel, sală de spectacole şi să constați că nimeni nu plânge, nimeni nu consideră că lumea s-a întors cu sus-ul în jos. O lume în declin, cel puţin din punct de vedere religios. Şi atunci cum să nu te treacă un fior pe şira spinării când Cristos se întreabă retoric „când va veni Fiul Omului, va mai găsi el credinţă pe pământ?” Încotro, aşadar? În acest context înţelegem poate de ce atâta frică de sfârşit, de venirea Fiului Omului, de a doua judecată. E poate şi motivul pentru care genul de lecturi apocaliptice, proclamate de obicei la sfârşitul anului liturgic, nu ne sunt pe plac. Şi ne facem că nu înţelegem despre ce este vorba.

Oare nu am pus și noi umărul ca unele lucruri să devină așa cum sunt astăzi? Dincolo de aparențe și o „bella figura” pe care ne străduim din răsputeri să le menținem nealterate, oare pe cine vom da vina că s-a ajuns aici? Sau, mai rău, nici nu observăm cât de rău am ajuns? Cât timp ne vom complace în sindromul patologic al lui „există un sistem și funcționează”? Ori a început să ne curgă și nouă de pe buze scuza ieftină pe care o mai auzi la cei bătrâni (care nu sunt nici pe departe neapărat cei gârboviți de numărul anilor…) „eu am făcut destul, să mai facă și alții!” ori „după mine potopul!” ori „pe vremea noastră era mai greu; voi nu știți ce-i greul. Trebuie neapărat să-l gustați…”?

Ar spune unii: asta la noi nu se poate întâmpla. Suntem creştini cu tradiţie. Avem nevoie de biserici, de preoţi, în definitiv, de Dumnezeu. La noi mai durează până se vor schimba lucrurile astfel. Oare?! Nu știu… Ne încredem prea mult că nu vom repeta greşelile altora, parcă reluând la infinit greșeala lui Petru care repeta într-una „Departe de mine aceasta! Eu nu te voi trăda în veci!” Și totuși, istoria se repetă de 2000 de ani și ar fi ipocrit dacă cineva ar îndrăzni să afirme că nu a experimentat-o măcar o dată, într-un fel sau altul, pe propria piele. Tocmai asta e problema: mulţi o spun, eu o spun, tu o spui, noi o spunem. Și? Doar atât… Ce facem concret pentru a întrerupe un cerc vicios ale cărui consecințe le întrezărim deja în istoria altora? Ciudat va arăta lumea în care în loc de „Domnul să fie cu voi” se va auzi în curând urarea „Poftă bună!” Oare cine provoacă, construiește sau încurajează această lume ciudată?

- partea a II-a –

În ultimul timp, a revenit în Liturgia Cuvântului ca un refren avertismentul: „…soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea. Stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului se vor zdruncina”. Oare nu apune deja soarele? Câți nu stau cu obloanele trase deja în timpul zilei? Străzile sunt uneori mai populate noaptea… Nu trăim într-un timp în care oamenii se feresc şi de lumina lunii şi de vocea propriei conştiinţe?

Existe persoane pentru care demult a apus soarele iar stelele orizontului lor spiritual au apus cu mult timp în urmă. În inimile multora, chiar tineri, nu mai există lumină demult… Pe vremuri, preotul era un punct de reper, foarte greu pus la îndoială. Azi e doar o alternativă. Există persoane mai pricepute la construcții, la management decât preotul. E posibil să existe persoane mai pricepute chiar la a vorbi, a cânta, a dirija decât preotul. Vremea preotului bun la toate, a cărui părere e intangibilă în orice domeniu, a trecut. Era o vreme când preotul era și învățător, și primar, și dascăl și tot ceea ce mai era nevoie în sat… Astăzi preotul i se cere să fie… doar preot! Astăzi nu ar mai trebui să avem scuza că avem prea multe de făcut, și de aceea nu le putem face mai bine. Poate ne-am obișnuit să facem câte puțin din toate și am uitat că într-o anumită privință nu are voie să ne depășească nimeni. Trebuie să fim profesioniști într-o singură privință, iar acolo nu avem voie să dăm greș. E ceea ce caută orice om la un preot…

Creștinul mileniului al treilea are multe probleme. Da. Deși nu o acceptăm ușor, creștinul de astăzi are probleme, în diverse sensuri, și mă feresc să-l caut pe acest om problematic pe locul de alături. De ce nu am începe cu propriul scaun? Există descurajare, singurătate, boală, dezgust, interes, birocrație, instrumentalizare, sistem, delăsare, lipsă de entuziasm. Există culori cenușii, există cădere și multe altele. Există chiar și sfârșit, într-un anumit sens. Mă întreb astăzi de câte ori m-am simțit vinovat sincer, în conștiință, pentru cineva, care in ochii tuturor este „pierdut”? Când m-am rugat ultima oară dezinteresat pentru alții? Există unii pe care nici nu știu cum îi cheamă, despre care nici nu mă interesează cum o duc. Îi vorbesc pe unii de rău fără să fi schimbat vreodată vreo vorbă cu ei. Sunt invidios când unuia îi merge mai bine, se descurcă mai bine, când reușește mai mult, indiferent de standardul la care a fost cotat de gura lumii. Chiar dacă ne e teamă să o recunoaștem, există printre noi foarte mulți creștini singuri, bolnavi (în toate sensurile), există multe persoane care, uneori, nu mai zăresc nici soarele, nici stelele, iar luna a apus demult. Pentru unii toate stelele au căzut deja… Și nimeni nu a băgat de seamă. Și dacă a fost și vina mea? Cine nu are în buzunar măcar un gram de indiferență?

Îmi place să iau foarte personal îndemnul ce răsună în prima duminică din Advent, ecou care ar trebui sa rămână mai mult decat pentru patru săptămâni. Treziți-vă! Ridicați-vă! Noi avem multe așteptări la Domnul. Pe cine mai interesează astăzi cu adevărat așteptările lui Dumnezeu cu privire la om? Dar cât privește așteptările ce privesc creștinul? E binevenit cred îndemnul la trezire. Și că avem nevoie într-adevăr, măcar din când în când, de acest îndemn la trezire și ridicare, vrea să ne convingă și iezuitul de origine indiană Anthony de Mello, când într-una din cărțile sale relatează plin de umor următorul fapt, care circulă de altfel și în multe alte variante:

Cu puțin timp în urmă, am auzit povestindu-se la radio despre un domn care bate la ușa camerei fiului său și strigă tare: „Jim, scularea!” Jim îi strigă înapoi din culcușul său, mult prea cald pentru a fi părăsit cu ușurință: „Nu vreau să mă scol!” Motiv pentru care tatăl strigă și mai tare: „Ridică-te, trebuie să mergi la școală”. „Nu vreau să merg la școală” „Și de ce, mă rog?!” întreabă mirat tatăl. „Din trei motive”, îi răspunde scurt Jim. „Mai întâi, pentru că este atât de plictisitor la școală. În al doilea rând, pentru că mă enervează copiii, iar în al treilea rând, nu suport școala”. Tatăl îi replică: „Așa, deci?! Îți voi spune și eu trei motive, pentru care trebuie să mergi la școală: mai întâi, e datoria ta; în al doilea rând, ai 45 de ani și al treilea, tu ești învățătorul clasei”.

Treziți-vă! Ridicați-vă! Absolut fiecare dintre noi se înrudește cumva cu Jim. E mai dulce somnul prelungit în comoditate, superficialitate și dezinteres. Cine nu a rostit sau cel puțin gândit, măcar o dată, într-un moment mai dificil, „Da eu de ce să fac mai mult? De ce-mi cere asta numai mie? Pentru ce să mă strofoc atâta? Pe celălalt îl doare-n cot, nu are nici o grijă, își bagă numai coada în viața altora, iar eu să mă îmbolnăvesc degeaba? De ce unu-i mumă și altu-i ciumă?”

Cu Anthony de Mello, pledez și eu, deși recunosc că nu e mereu firesc și ușor acest lucru, pentru un mod de a fi om, creștin și preot treaz. Întrebarea este însă pentru care dimensiune a realității optez? Cine are „tupeul” de a juca rolul lui Matrix, riscând însă eternul final al mitului peșterii lui Platon?

 - partea a III-a -

Orice lucru bun vine mereu întreit, ar spune unii. De aceea aș dori să conturez și gândul, pledoaria mea la trezire din acest Advent în trei ecouri, ce nu pretind a forma însă o rețetă unică și exclusivă, în nici un caz pe gustul tuturor.

Primul: trezește visătorul din tine!

Nu te obișnui cu o stare de somnolență, în care tot ceea ce e mai bun în tine, curajul, verticalitatea, spontaneitatea, personalitatea proprie, principiile tale rămân latente! Nu prelungi în viața ta somnul unei lumi în care „ceva” și nu „CINEVA” dictează totul. Un singur vis nu ai voie să-l uiți și ar fi bine să nu te trezești niciodată din el: e visul lui Dumnezeu despre drumul tău în viață. Doar așteptările lui contează cu adevărat.

Sună atât de paradoxal: avem nevoie de visurile noastre pentru a ne trăi conștient viața și pentru a rămâne treji. Dacă Isaia nu ar fi visat și profețit despre un lăstar care se va ridica din rădăcina lui Iese, poporul său ar fi rămas în resemnare și cufundat letargie. Dacă Isus nu și-ar fi expus viziunea despre împărăția lui Dumnezeu în povestiri și asemănări, mulți nu s-ar fi trezit la o viață nouă.

Lumânările coroanei de advent ne provoacă și ne stimulează să visăm, să trezim visătorul din noi. Ele simbolizează dorul nostru după căldură și siguranță, după armonie și pace. Ele fac să strălucească, deși e doar o licărire, o lume sfântă pe care ne-o dorim și ne ispiră să prindem curaj în a o construi.

A doua provocare: trezește căutătorul din tine!

Privește cu atenție și analizează ceea ce se întâmplă în jur. Dezvoltă-ți un fler pentru acele căi care te poartă mai departe, care-ți păstrează poziția verticală, demnă, care-ți menține privirea spre înălțimi. Omului îi stă bine drept iar idealul său trebuie să fie mereu cucerirea înălțimilor. Vei găsi mereu un prieten adevărat, un creștin veritabil și un preot bun în preajma ta. Dumnezeu va avea grijă să fie la momentul oportun lângă tine.

Creștinul e cumva „un detectiv” în credință. E curios, dar în sensul bun al cuvântului. Caută în cuvântul vechi al Bibliei sensuri mereu noi, actuale care dau orientare și întăresc, încurajează. El nu se mulțumește să rămână doar la suprafață: caută și aprofundează, încearcă modalitățile cele mai concrete de a trăi ceea ce mărturisește cu buzele. El trebuie să știe să ia urma lui Cristos, să pună în relație noutatea adusă de el cu viața proprie, care altfel ar căpăta un aer stătut, monoton, sec, fără culoareși de aceea caută să descopere acele locuri în care Dumnezeu vrea să-l întâlnească și învață să citească, chiar și printre rânduri, pentru a descoperi planul lui Dumnezeu cu ei.

În acest sens, lumânările coroanei de Advent ne provoacă deci să adulmecăm, să ne întețim „simțurile credinței”. Ele ne ajută să oferim un crâmpei de lumină vieții noastre chiar și în cea mai cruntă descurajare, redescoperind amprentele degetelor și urmele pașilor lui Dumnezeu în viața noastră de până acum. Ele ne conduc la acea liniște și tăcere, mai grăitoare decât o mie de cuvinte pentru ca noi să luăm aminte, să tragem cu urechea inimii la ceea ce Dumnezeu vrea să facă minunat cu viața noastră. Așteptarea lui e în definitiv singura care contează cu adevărat!

A treia propunere: trezește artistul din tine!

Știm ce reprezintă arta, e gustul omului pentru frumos. Cine ar fi deci artistul? Cel care gustă frumosul, care îl crează sau se delectează cu el. Ai deci curaj și dă un accent vieții tale, contra spiritului exacerbat febril, agitat, mereu prea ocupat și plin de griji cultivat astăzi! Pune-ți în joc toată voioșia, bucuria interioară și tot calmul de care poți fi în stare, contra crispării și a încăpăținării și a încleștării în tipare prea fragile pentru a dura mai mult de o viață de om. Depășește-te, pentru a face lumea în care trăim puțin mai umană! Sună ridicol, nu? Să facem omul mai uman… A deveni ceea ce trebuie să fii…

Aceasta e nebunia și paradoxul lui „a fi” după inima lui Dumnezeu și a trăi provocarea Adventului: a redescoperi șarmul și ochiul format al artistului veritabil, care nu se lasă niciodată păcălit de kitch-uri. Cel care este convins de aceasta îl descoperă ușor pe artist în spatele lucrării sale. Dar mai mult, se simte parte dintr-o simfonie și o orchestră și știe că, împreună cu talentele și darurile sale, are un rol clar, o misiune unică de la care nu se poate dezice și de care poate depinde chiar și fericirea altora.

Lumânările coroanei de Advent au menirea să ne facă din nou să cântăm, să recăpătăm ochii și gusturile artistului adevărat, ce nu se lasă impresionat de orice. Ele ne permit să întrezărim deja minunea care se va petrece la Crăciun, înțelegând că la mijloc nu este decât iubirea gratuită a lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Ele ne încurajează să aprindem propria lumină, care trebuie să molipsească și pe alții.

Esențial este însă faptul că e o lecție pe care nimeni nu a învățat-o deja prea bine, pentru a nu o mai reîmprospăta. E aceeași carte a vieții, dar nu e adevărat că unii ar trebui doar să dea praful la o parte de pe copertă, alții să o deschidă și, eventual, cei din urmă, să o și citească.

Așadar, să ne trezim! Călătoria pe care Domnul ne-a invitat să o facem o putem duce la capăt doar rămânând treji. Nu poți veghea dormind… Nu se poate rămâne doar în vagonul de dormit. Acesta e creștinul: purtătorul unei mesaj „vechi”, a cărui prospeţime şi noutate trebuie să le descopere mereu şi, convins de valoarea inestimabilă a comorii sale, să o împărtăşească celorlalţi, cu un entuziasm, angajament şi o inimă nouă.

Credem cu adevărat aceasta? Un an trece iar, vine altul… De ce am refuza să ne trezim, trăgându-ne iar plapuma în cap? Poate pentru că tema nu e făcută și lecția, neînvățată?! Oare am urcat cu adevărat în tren? Şi dacă suntem într-unul, e cel care stă pe loc sau cel care s-a pus deja în mişcare?

Pr. Claudiu BUDĂU