În ziua de duminică, 24 februarie 2008, noi tinerii am fost cei care au animat rugăciunea Calea Sfintei Cruci din biserica noastră. Am urmat drumul dureros pe care Isus l-a făcut şi continuă să-l facă pentru noi. Am urmărit fiecare piatră ce a fost aruncată asupra lui, fiecare lovitură a biciului, expresia fiecărui om ce venise să-l condamne pe fiul Domnului, fiecare cădere a lui. Nu ne-a scăpat nicio semnificaţie pe care să nu o analizăm.
Observând-o pe mama lui Isus şi femeile care plâng, ne-am alăturat lor şi ne-am unit în rugăciune pentru mântuirea sufletelor noastre şi a celor care au plecat din această lume. Sprijinindu-i pe cei care au ajuns în pragul neputinţei, pe cei ce au necazuri, îl ajutăm pe Cristos să ducă crucea grea, aşa cum l-au ajutat Veronica şi Simon din Cirene.
Am îngenuncheat înaintea mormântului lui Isus aşteptând învierea, ştiind că el a murit din iubire ca să ne şteargă păcatele pe care le-am săvârşit cu gândul, fapta şi cuvântul. Pentru aceasta noi va trebui să fim mai buni, să ne rugăm pentru pacea în lume, să fim mai înţelegători şi să nu uităm niciodată să-i mulţumim Domnului pentru toate câte ne oferă în fiecare zi şi pentru că ni l-a trimis pe fiul său.
Calea Sfintei Cruci, aşa cum a menţionat şi părintele Petru Tamaş la predica din timpul sfintei Liturghii, este o predică nemuritoare, o predică pe care nu ne plictisim niciodată să o ascultăm.
[nggallery id=93]
Lasă un răspuns