Luncani: Zi de reculegere pentru tineri din Iaşi

În scopul cunoaşterii identităţii şi misiunii Acţiunii Catolice, dar şi ca pregătire pentru Adventul ce se apropie, tinerii din Parohia „Sf. Anton de Padova” Iaşi au participat sâmbătă, 21 noiembrie 2009, la o zi de reculegere la mănăstirea carmeliţilor din Luncani, zi ce nu ar fi putut lăsa indiferent nici sufletul cel mai arid şi plictisit, darămite tineri îndrăgostiţi şi plini de entuziasm, ca noi… Această zi deosebită a fost întreţesută şi cu vizitarea unor suflete, cărora persoane şi poate situaţii nemiloase le-au furat copilăria, dar şi cu reîntâlnirea preoţilor ce au activat în parohia noastră până de curând, pr. Iosif Comoraşu, respectiv pr. Petru Tamaş, ambii desfăşurându-şi în prezent activitatea în oraşul Bacău.

Da… era 21 noiembrie. Doar o zi de sâmbătă. Poate nimic deosebit în calendare ori pe firmamentul weekend-ului ce tocmai mijea. Pentru noi, însă, pare să fi fost o zi cu totul deosebită încă din zori, ruptă de rutina cotidiană, anunţând parcă euforic un ecou al cărui izvor şuşotind încă nu reuşeam să îl discernem clar. Era o dimineaţă răcoroasă de toamnă târzie, presărată cu brumă, iar ceaţa lăptoasă si groasă te făcea să-ţi spui c-ai mai zăbovi niţel în pat, la căldurică.

Eh! Am reuşit să înfrângem şi tentaţia asta… sculaţi cu noaptea-n cap, cu feţe schimonosite şi trupuri zgribulite, ne-am adunat o mână de suflete tinere în faţa bisericii pentru a purcede în drumeţia noastră către Bacău, însoţiţi fiind de părintele Claudiu Budău. Drumul n-a fost nici pe departe anevoios, pentru că l-am asezonat niţel cu cântece, zâmbete, cornuri cu ciocolata şi covrigi crocanţi.

Mica noastră plimbare pe meleagurile Bacăului a avut aşadar mai multe scopuri. Mai întâi am poposit în Luncani, o localitate de prin împrejurimile Bacăului, la mănăstirea carmeliţilor. Mănăstirea se află plasată într-un colţ de natură mirific, izolat de rumoarea oraşului; o pădure minunată cu miros tomnatic şi cu frunze arămii foşnitoare, ce ne-au întâmpinat prietenos, dau locului un iz aparte. Aici a avut loc o zi de reculegere, având ca temă iniţierea în ale Acţiunii Catolice, în rândul căreia vom intra şi noi în curând, ca şi grup de tineri.

Ziua a început cu rugăciunea de dimineaţă împletită în Liturghia celebrată de pr. Eduard Patraşcu, vicar la Parohia „Sf. Tereza a Pruncului Isus” din Iaşi, şi pr. Claudiu Budău, în biserica din incinta mănăstirii, care, la fel ca şi locurile gazdă, este superbă. Meditaţiile din acea zi au avut ca punct de plecare un fragment din profetul Isaia şi unul din evanghelistul Luca (Lc 10,1-2.17-24), ce ne-au reamintit cât de îndrăgostit este Dumnezeu de noi şi cum ar trebui să-i răspundem, ca şi îndrăgostiţi de Adevăr, tineri ce au privilegiul să audă şi să vadă ceea ce alţii ar fi dorit şi n-au putut să vadă şi să audă.

În spiritul temei propuse pentru această zi, a urmat un moment de formare, ce a avut ca suport imaginile şi mesajul din cunoscutul şi mult îndrăgitul film „A walk to remember”, pe baza căruia am purtat discuţii pe grupuri „de interes”. Părintele Eduard ne-a motivat importanţa catehezei şi a participării active şi responsabile la misiunea Bisericii, ca şi tineri creştini catolici, după care am fost împărţiţi în patru grupuri, fiecare având la bază un anumit proiect: formativ, liturgic, caritativ, cultural-recreativ, ce ne-am propus să-l concretizăm în anul asociativ ACT 2009-2010. Discuţiile pe grupuri au fost destul de aprinse, fiecare tânăr venind cu idei şi completări pe baza temelor abordate; am cugetat şi rumegat idei. Toată întrunirea a fost roditoare şi sunt sigură că ne-am simţit cu toţii bine pentru că am găsit un colţ de linişte şi am reascultat cu inimile deschise „şoaptele de iubire” ale aceluia a cărui voce credeam că nu o mai recunoaştem, ca pe un ceva uitat demult, în iureşul vociferărilor gălăgioase, dar seci, pe care avem ocazia atât de des să le suportăm, pe străzilor oraşului nostru, pe care, deşi dintotdeauna chemaţi a fi cetăţeni ai cerului, ne purtăm adesea pierduţi paşii…

Din lunga înşiruire de fapte ce au scris istoria acestei zile de neuitat am omis un lucru. După bucatele alese cu care surorile de la mănăstire ne-au delectat şi săturat, am făcut o pauză de la discuţiile ce ne înflăcăraseră ziua şi ne-am propus să ascultăm atenţi vocea adierii uşoare a vântului tomnatic ce fremăta printre coroanele îngălbenite ale străjerilor pădurii. Am făcut o mică promenadă, drept recreere, prin pădure, pe dealul din spatele bisericii, presărat cu 15 cruci, tot atâtea popasuri în calea crucii Fiului Omului, dar şi în drumul nostru existenţial marcat de acest stindard al vieţii şi al victoriei, căruia noi ne-am promis să-i fim totdeauna martori. Printre frunze uscate şi copaci imenşi ne-am purtat paşii, iar în vârful dealului am poposit. Acolo am aflat o mulţime de alte cruci improvizate şi lăsate acolo drept „marcare de teritoriu” de către alte grupuri ce s-au bucurat ca şi noi, la Luncani, de atingerea delicată a vântului care nu se vede, dar se simte… ca şi credinţa în cel care ne-a iubit pe cruce mai mult decât a făcut sau o va face vreodată altcineva. Bineînţeles, ca să nu fim mai prejos, am luat şi noi două vreascuri şi am făurit o cruce. E crucea noastră şi amintirea ei ne va însoţi mereu.

O astfel de zi de reculegere a reprezentat o ocazie unică şi nu a urmărit altceva decât a ne readuna de prin toate colţurile şi locurile prin care grijile şi preocupările noastre cotidiene ne împrăştie cu succes, pentru a conştientiza cine suntem, a ne reaminti unde vrem să ajungem şi cu ajutorul cui o putem face. Şi a reuşit aceasta din plin!

În ultima parte a zilei, am zăbovit un pic la orfelinatul surorilor asumpţioniste din Baraţi, am făcut un schimb de cântece şi poezii cu o parte din copilaşi, reamintindu-ne cu nostalgie de candoarea vârstei a cărei spontaneitate şi frumuseţe ne vom strădui poate în zadar să o mai recucerim vreodată, pe înaltele piscuri ale idealurilor perene ale vieţii.

În cele din urmă, am făcut o vizită părintelui Comoraşu care ne-a prezentat frumoasa biserică la care e paroh acum şi, nu în ultimul rând, ne-am dedicat seara părintelui Petrică Tamaş, drept recunoştinţă pentru cei trei ani cât ne-a fost alături ca mentor şi prieten.

În concluzie, astfel de zile nu se repetă prea des şi merită să le preţuieşti din plin. Mulţumim din inimă preoţilor care lucrează acum în parohia noastră şi care au făcut posibilă minunea de a atinge din nou, pentru câteva momente, frumuseţea lui „a fi împreună” unii cu alţii, dar şi cu Dumnezeu. A fost, într-adevăr, a walk to remember!

Laura Andreş

[nggallery id=109]