colaj copyMarţi, 8 decembrie 2009, credincioşii din Parohia „Sf. Anton de Padova” din Iaşi au participat la un eveniment unic din istoria parohiei şi au fost alături de tânăra Cristina Gheţ care a primit mandatul misionar de a merge în Africa (Coasta de Fildeş).

Mulţi dintre credincioşii parohiei noastre au aşteptat cu nerăbdare această zi deosebită. Astfel, în sărbătoarea Neprihănitei zămisliri, Cristina a primit evanghelia şi crucea misionară în cadrul liturghiei de la ora 17:00 care a fost celebrată de pr. paroh Alois Farţadi, pr. Isidor Mîrţ, directorul Centrului Misionar diecezan, pr. Pavel Chelaru de la parohia Tomeşti şi pr. Iosif Fechetă de la Mănăstirea Don Orione din Iaşi. Sfânta Liturghie a fost animată mai ales de membrii Acţiunii Catolice care au pregătit rugăciunea credincioşilor şi oferirea darurilor, iar corul tinerilor a însufleţit aceste momente unice prin cântări alese. Oaspete de seamă la această sărbătoare a fost grupul misionar „Inimă de Mamă” care a susţinut entuziasmul şi curajul tinerei misionare, mai ales, prin rugăciune.

La finalul acestei zile plină de daruri şi de har, Cristina a binevoit a ne răspunde la câteva întrebări.

– Mai întâi de toate, am vrea să ne spui câteva lucruri despre tine şi despre experienţa de viaţă pe care ai reuşit să o acumulezi până acum.

Mă numesc Cristina GHEŢ, m-am născut la data de 15 decembrie 1983, în Iaşi. Din cei 26 de ani, 18 ani i-am petrecut studiind cu plăcere. Studiile superioare le-am finalizat la FEAA, în vara anului 2007, o dată cu susţinerea licenţei în ”Contabilitatea şi managementul proiectelor ”. Am continuat cu masterul pe domeniul Informaticii de gestiune (manageriale), afirmându-mă prin disertaţia cu tema ”Instruirea utilizatorilor ca mecanism de securitate informațională” în vara anului curent. În timpul masterului am profitat de bursa Erasmus primită şi am studiat 5 luni jumătate în Franţa pe domeniul economic-informatic.

– Când şi cum a apărut dorinţa de a deveni misionar ?

Întotdeauna în mine a fost o luptă între a alege ceea ce îmi dă cursul normal al vieţii şi a face ceea ce inima îmi cere, însă nu ştiam exact ce doreşte până nu mi s-a oferit în faţă răspunsul. Îmi amintesc că era o zi frumoasă, şi mă aflam prin mulţimea aglomerată venită să participe la bucuria unor persoane ce primeau mandatul misionar. În cadrul Sfintei Liturghii, s-a ivit un gând al meu: ”asta îmi doresc şi eu”. Însă nu am avut curajul să-mi vociferez dorinţa, doar câteodată nostalgic îmi exprimam și altora visul. Însă glasul mi-a fost ascultat cu seriozitate anul trecut în ajunul Zilei Mondiale a Misiunilor.

– În ceea ce priveşte familia şi prietenii, care au fost reacţiile acestora când le-ai împărtăşit dorinţa de a pleca în misiune?

Reacţiile au fost diverse în funcţie de câmpul de vizualizare a importanţei trăirii vieţii. Voi începe cu reacţia mamei, care a fost una calmă, dându-şi deschis acordul să plec și considerând dorinţa mea venită de undeva de sus. Tata a pus preţ pe faptul că am terminat studiile cu un alt scop, iar alegerea unui alt drum, care din punctul dânsului de vedere nu mi-ar asigura viitorul, nu i-a convenit. Dar dorinţa mea a fost prea mare, pentru a-mi pune piedică să nu mi-o împlinesc. Fraţii au fost neutri, dar cred că mai mult în sensul de respect și susținere, și nu de indiferență; desigur, doar rațional vorbind, nu şi-ar dori să plec, însă familia mi-a respectat decizia iar în prezent mă simt susținută de toți membrii ei. Sora mea, îndeosebi, a fost tot timpul alături de mine, poate pentru că înţelegandu-mă cel mai bine, ştia că plecarea mea e bucuria mult aşteptată, la care nu putea decât să se “alinieze” şi să o fructifice în același fel.

Prietenii sunt alături de mine, pentru că cine se adună se aseamănă. Chiar dacă au existat diferenţe de cultură, religie, naţionalitate, prietenii au primit vestea cu exaltare, bucurie şi admiraţie pentru ceea ce am ales să fac.

– După cum ştim, puţini sunt cei aleşi să trăiască această experienţă pentru care este nevoie mai ales de har, dar şi de  multă muncă. Ce presupune pregătirea pentru acest moment şi ce etape trebuiesc parcurse pentru a putea primi mandatul de misionar?

Perseverenţa, statornicia, răbdarea, credinţa încununate de rugăciuni sunt ingredientele indispensabile pentru a duce la capăt ceea ce ţi-ai dorit. Timp de un an de la scânteia aprinderii posibilităţii de a pleca în misiune până la primirea efectivă a mandatului misionar am avut parte de o linie dreaptă. Dar din când în când se mai iveau mâini, care doreau să mă devieze de la acest drum. Dar nu-mi explic de ce nu am dat ascultare acelor mâini atât de tentate decât văzând în toate mâna protectoare a providenței.

Mai concret, în pregătirea primirii mandatului, după exprimarea dorinţei în urma unui mini-interviu cu părintele Cladiu Iştoc, actualmente directorul naţional al Operelor Pontificale Misionare din România, am urmat cursurile de misiologie, aşa cum se fac în fiecare an în cadrul Centrului Misionar Diecezan Iaşi. În acest an cursurile s-au desfăşurat la Cordun, lânga Roman, sub îndrumarea părintelui verbit Cornel Berea. Distanţa nu a fost o piedică în a ajunge la destinaţie o dată pe lună timp de 5 luni  pentru a-mi îmbogăţi cunoştinele privind statutul de misionar. La finalizarea acestor cursuri am primit vestea că voi putea merge în misiune, însă nu a fost un răspuns exact, întrucât aveam nevoie de mai multe acorduri concretizate în activităţi birocratice, la care nu puteam răspunde decât aşteptând. De atunci s-a declanșat în mine o bucurie, exprimată prin șiruri nesfârșite de rugăciuni de mulțumire adresate cerului.

– Şi nu în cele din urmă, te rugăm să transmiţi un mesaj tinerilor generaţiei actuale care, poate, ar dori să-ţi urmeze exemplul, dar nu au curajul să o facă (din diverse motive).

Am întâlnit mulţi tineri catolici ce își exprimau dorinţa ca într-o zi să ajungă misionari. Dar poate studiile îi opresc deocamdată în a-şi face auzit glasul în faţa cui trebuie. Nu numai studiile ar fi piedica, dar şi ispita de a alege iluzia că viaţa trebuie trăită aşa cum majoritatea o fac. Ideea de fond ar trebui să fie aceea de a rămâne statornici în ceea ce-ți propun frumos și nobil în viață, să rămână consecvenți în deciziile bune luate și să nu mai constituie îngrijorarea principală aceea cu privire la venitul ce-l vor obţine. Deseori mi se punea întrebarea ce planuri am după cei doi ani de misionariat în Djebonoua, Coasta de Fildeş (şi eu îmi puneau această întrebare uneori…)  iar răspunsul era … “nu ştiu”. Acum ştiu răspunsul: Nu-mi fac griji, Dumnezeu e deja acolo.

Aş dori să mulţumesc multora care mi-au fost sprijinul în a ajunge în vârful piramidei, la acest moment, însă pentru aceasta îmi voi rezerva misiunea de a face într-un alt articol. Acum mulțumesc generic tuturor, convinsă fiind că Domnul va ști să răsplătească și să umple inimile acelora care mi-au călăuzit pașii până aici și care, cred, îmi vor rămâne și pe mai departe alături.

A consemnat Adriana Doboş

[nggallery id=111]