Iată-ne trăind și momentele puțin așteptate de tinerii parohiei noastre; despărțirea de părintele vicar Claudiu Budău. A fost un an plin de roade si de succesuri de aceea ținem să-i mulțumim din inimă pentru efortul depus în desfășurarea acivităților și pentru dăruirea cu care a dus la bun sfârșit mandatul pastoral în parohia “Sf. Anton de Padova”  din Iași.

Pentru a rămâne viu cuvântul de învățătură, o să vă redăm predica de la ultima liturghie celebrată de părintele Claudiu, ca mai apoi să auzim și vocea tinerilor susținută printr-un cuvânt de mulțumire:

 

Ce am învățat eu aici?!

„M-am gândit mult zilele acestea cam cum ar trebui să sune ultima mea predică de la Liturghia tinerilor, după un an ca vicar în această parohie, an care încununează de fapt activitatea mea de trei ani ca preot tânăr în pastorație. Mi-am zis la un moment dat că poate ar fi bine să fie o predică obișnuită, o cuminte predică de duminică, dar fiind ultima, parcă nu se cade. M-a ispitit și gândul că poate unii s-ar bucura să nu fie deloc predică sau să spun doar câteva cuvinte, că doar am avut destul timp să vă bat la cap. Dar nu ar fi frumos din partea mea să procedez astfel. M-am decis în cele din urmă să vorbesc despre scurta mea experiență ca preot de până acum, și mai ales despre cele învățate în această parohie.

Primul lucru pe care l-am învățat a survenit în urma unei experiențe trăite la doar două săptămâni după sosirea mea aici. Treceam pe lângă biroul parohial îndreptându-mă spre sacristie pentru a celebra Sf. Liturghie și venise o persoană la birou, să plătească probabil un Requiem și, înainte de plecare, l-a întrebat pe părintele paroh: „Părintele ăsta blond și grăsuț, care pare mai sever, e cel nou venit în locul părintelui Petrică?” „Da”, zice părintele. „Hm, parcă era mai bine cu părintele Petrică”, a fost replica. Ce credeți că mi-am zis atunci și de atunci încoace? Nu mi-am zis că nimeni nu pleacă și nu vine în locul altuia, ci că fiecare vine și pleacă în locul său, dar mi-am spus în schimb așa… Culoarea nu pot să mi-o schimb. M-aș vopsi brunet, dar în ziua de azi mai toți și toate se vopsesc blond. Eu de ce să-mi reneg culoarea părului? De slăbit, am mai reușit și altădată, dar uneori trebuie să te resemnezi, spunându-ți că așa e materialul. Iar că par sever, autoritar și exigent, și asta poate fi infirmat de cei care au avut curajul să se apropie și să cunoască omul nu doar după aparențe. Nu-mi rămâne, mi-am spus, decât un singur lucru, să muncesc, să muncesc și să muncesc pentru a putea fi un preot demn, în primul rând după așteptările lui Dumnezeu și apoi ale oamenilor. Așa am învățat încă o dată că viața înseamnă muncă. Că nu există genii, că nu există norocoși, că nu există răsfățați ai soartei, dar că există doar oameni care transpiră. Nu fac loby pentru toți cei care transpiră, cum fac eu mai tot timpul și din cauza fizicului, dar, așa cum spunea Noica că în viață suntem doar ceea ce învățăm, tot la fel putem spune, parafrazând, că în viață suntem ce suntem doar prin ceea ce transpirăm. Așa am învățat că realizările toate în viață și, mai ales, calitatea vieții sunt direct proporționale cu cantitatea de transpirație care curge de pe tine când trudești, când muncești.

Și mi-am început apoi munca. Ca preot, mi-au fost încredințați în grijă până acum în mod special tinerii și, recunosc, activitățile cu și pentru tineri, nu sunt ușoare. Tinerii sunt greu de mulțumit, sunt mai critici și exigenți cu cel din fața lor; au mai mult curaj să-și exprime punctul de vedere; multe din lucrurile și realitățile pe care cei mari le percep ca sigure, certe, indubitabile în fața celor tineri trebuiesc justificate, au nevoie mai mult ca alții de motivație, chiar și în cele ale credinței. Și apoi e riscul să îți ieși din mână, să pierzi ritmul: ignorând multe din aspectele importante pentru tinerii de azi, te trezești la un moment dat străin și depășit. Tinerii care știu ce vor nu acceptă să piardă timpul cu relații formale, iar dacă îi plictisești te trezești repede că vorbești singur; dacă nu ești aproape de ei și în alte circumstanțe decât cele circumscrise curții parohiale, te pot lăsa în castelul tău de fildeș cu teoriile tale, dacă nu te simt unul dintre ai lor și multe altele.

Eu nu știu dacă am trăit anii adolescenței și tinereții, premergători preoției mele, așa cum o fac tinerii de astăzi și nici nu condamn că mulți o fac diferit de cum am simțit-o eu, dar am învățat în schimb un lucru esențial din formarea oricărui om, cred. După 20 de ani, când poate am trudit numai pentru mine, am muncit pentru creșterea și dezvoltarea mea, de ce nu, pentru împlinirea unui vis, am constatat ca preot, și aici, la Iași, că nu aveam timp mai deloc pentru mine. Nu mai găseam așa ușor dispoziție și timp ca să pun mâna ca pe vremuri și să citesc o carte pentru suflețelul meu, să văd un film care să mă relaxeze, să mai am în fiecare zi momente de liniște. Și așa am învățat al doilea lucru fundamental. Am învățat că vârsta adolescenței și a începutului tinereții (pentru că îmi place să cred că ea nu s-a terminat încă!) e dată pentru a trăi mai mult pentru tine și pentru a aduna în tine și pentru tine ca într-un sac cât mai mult și, dacă se umple prea repede, să mai îndeși și cu piciorul. Iar vârsta maturității e vârsta la care începi să dai, să dai, să dai și să trăiești pentru alții. Pentru că viața înseamnă dăruire, înseamnă slujire, înseamnă a trăi pentru. Am învățat că omul poate deveni fericit doar într-un singur mod, atunci când găsește în viață pe cineva sau mai mulți cărora să le dea tot ce are și pentru care să se jertfească cu toate puterile sale, pentru a-l(-i) face fericit(ți). Am învățat că în viață trebuie să te dăruiești atât de mult și să te jertfești atât de tare, încât să ajungi să spui „eu nu mai exist, eu nu mai contez, eu nu mai am viață personală pentru că tot ceea ce am, tot ceea ce fac, tot ceea ce sunt, sunt pentru tine sau pentru voi”. De aceea, am înțeles că nu există oameni nefericiți, ci doar oameni care nu știu să dăruiască. Nu există oameni neîmpliniți, ci doar oameni care nu au pe cineva pentru care să trăiască. Nu există oameni nemulțumiți, ci doar oameni care știu numai să adune și să trăiască doar pentru ei înșiși. Pentru că secretul fericirii acesta este: în viață ești cu atât mai fericit, cu cât oferi mai mult; și primești cu atât mai mult, cu cât dai mai mult.

Spuneam că o mare parte din activitatea mea ca preot de până acum, inclusiv la Iași, am dedicat-o tinerilor, iar faptul că am stat mult în preajma lor m-a mai învățat un lucru, pe care eram pe punctul să-l pierd când am fost sfințit preot, fiind ispitit să cred că am ajuns deja pe culme. Am învățat de la tineri că viața înseamnă autodepășire. O luptă continuă cu propriile limite, cu propria îngustime, cu propriile proiecte. Că nu ai voie niciodată să spui „numai până aici mă întind, doar atât îmi propun, doar atât vreau”. Am spus-o în repetate ori aici la Iași că mi-au fost depășite așteptările, în multe privințe. Mereu trebuie să fii deschis și să înțelegi că, în ceea ce privește binele, viața nu cunoaște limite. Am învățat că în viață nu trebuie să vrei mult, trebuie să vrei totul. Am auzit formulat din gura tinerilor deseori acest gând: „Nu-mi place, nu vreau și nu accept să fiu pe locul doi”. Omul are în sine o putere extraordinară și e în stare să facă lucruri pe care, poate, nici nu și le-a imaginat vreodată că ar fi în stare să le facă. Așa am învățat că nu există oameni care se ratează, oameni mici, oameni mediocri, oameni care au lipsit atunci când Dumnezeu a împărțit norocul, ci există doar oameni care nu vor și care-și pun singuri limite. Am învățat că viața are o singură direcție: în sus. Și când te uiți în sus, observi că acest drum nu are limite, e infinit.

E plăcut, într-adevăr, să te simți tânăr și să stai în compania tinerilor, să trăiești ascultându-le povestea, urmărindu-le unora creșterea, chiar și din umbră, plângând la căderile lor și bucurându-te de realizările lor. Am înțeles din nou, stând cu voi, dragi tineri, că tinerețea e o vârstă frumoasă dar și o vârstă grea. O vârstă plină de lacrimi, de frustrări, întrebări, dubii, de căutări și de trădări. Și această experiență cu voi m-a mai învățat un lucru: că viața înseamnă luptă și că nu există tineri buni și tineri răi; nu există tineri păcătoși și tineri cheie de biserică; nu există tineri viciați și tineri virtuoși. Ci există doar tineri luptători și tineri leneși. Am învățat că un tânăr e vrednic de respect, nu în funcție de câte greșeli face ori nu face, ci în funcție de cât știe să lupte în viață. Am învățat că în fața unui tânăr care trăiește într-o lume care știm prea bine cum arată, care trăiește o vârstă care știm prea bine cum este, în fața unui tânăr care, în ciuda clătinărilor și căderilor sale, se chinuie să stea în picioare și să rămână drept în fața vieții, în fața unui astfel de tânăr trebuie să te înclini cu respect. Pentru că a fi tânăr înseamnă a te lua la trântă cu viața, a te lua la trântă cu mentalitatea, a te lua la trântă cu tine însuți.

Și nu în ultimul rând, din seratele, ieșirile și întâlnirile cu tinerii, am învățat de la ei că viața e sărbătoare. Am învățat că, așa cum spune un celebru film, „la vita e bella” și că cea mai mare greșeală în fața acestui mare spectacol, care este viața, e să-ți fie frică să intri pe scenă și să te limitezi să rămâi un spectator. Am învățat că lacrimile, chiar dacă sunt, trebuie șterse repede. Că descurajările, nemulțumirile, frustrările, chiar dacă sunt, trebuie depășite repede, pentru că viața este o explozie de a fi și nu de a nu fi.

Și un ultim lucru pe care l-am învățat în acești primi trei ani ai preoției mele și, în mod particular, în acest ultim an, la Iași, e următorul. Că până la urmă, oricât m-aș strădui eu să muncesc și să transpir, oricât m-aș strădui să mă autodepășesc și să-mi înving limitele, oricât aș încerca să mă păstrez un luptător, oricât de mult aș vrea să-mi sărbătoresc viața, nimic nu mi-ar fi ieșit, nimic nu-mi iese și nimic nu-mi va ieși vreodată cum trebuie dacă n-aș fi conștient că în viață, așa cum spune și Georges Bernanos în Jurnalul unui preot de țară, totul este har. Că în spatele a tot ceea ce fac, în spatele tuturor inspirațiilor și proiectelor mele, se află El, Domnul, prin harul căruia sunt ceea ce sunt. Am învățat că mersul vieții mele e descris atât de bine și frumos de două versuri ale lui Eminescu: „Si când mă gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură”. Când mă gândesc la viața mea, am impresia că e un vis povestit de Domnul.

Și de aceea, lucrul cel mai prețios pe care l-am învățat în zorii preoției mele e acel gând pe care vi l-am împărtășit într-una din predicile de la sărbătoarea Crăciunului: secretul unei vieți împlinite e să vii în fața Domnului, să te faci țărână și să-l lași pe el să te recreeze mereu, nou și proaspăt. Îi sunt recunoscător lui și tuturor celor pe care v-am întâlnit aici, vouă oamenilor și, în particular, tinerilor frumoși, care v-ați oprit puțin din iureșul vieții și v-ați făcut timp măcar o clipă pentru a ne întâlni și a parcurge câțiva pași împreună spre Domnul, pentru că, într-un timp atât de scurt, m-ați învățat, iată, atâtea lucruri… Vă mulțumesc!”

Pr. Claudiu BUDĂU

***

„Am ajuns uşor la concluzia că un an trece foarte repede, mai repede decât ne-am fi dorit, însă anul petrecut alături de părintele Claudiu nu a trecut în zadar ci a fost unul înţesat de activităţi.

         S-ar părea că motto-ul părintelui a fost: „Dacă oportunitatea există, eu o voi găsi; dacă ea nu există, o voi creea eu!”. Şi oportunitatea a existat deoarece la venirea sa a găsit un grup de tineri destul de bine organizaţi care erau dornici de o nouă aventură alături de un nou vicar. Aşa că s-au pus pe treabă.

         Întâi de toate s-au apucat de cântat şi cu ajutorul părintelui Claudiu am reuşit să ne organizăm mai bine în acest sens, astfel am adunat o colecţie de cântece în palmares demne de a fi cântate în cadrul liturghiei tinerilor sau la liturghiile de la radio.

         Tot prin efortul părintelui Claudiu şi a părintelui paroh grupul nostru a aderat la Acţiunea Catolică ceea ce ne-a oferit sentimentul identităţii prin faptul că acum facem parte din ceva cu mult mai mare.

         Nu sunt de neglijat nici catehezele din fiecare săptămână care au abordat o varietate de teme menite să ne răspundă la unele din întrebările noastre, dar şi de trezi noi şi noi întrebări şi căutări.

         Totuşi după muncă vine şi distracţia care s-a concretizat în ieşiri la recitaluri sau operă, seri de fotbal, petrecerile sărbătoriţilor lunii sau pur şi simplu în discuţii interminabile după Sf. Liturghie.

         Poate unii i-ar reproşa că a dedicat prea mult timp şi energie tinerilor, însă după cum declara el însuşi de nenumărate ori : „prin tineri preoţilor le este mult mai uşor să ajungă şi la celelalte categorii de vârstă”, motivând tinerii pot fi motivaţi mai uşor şi ceilalţi.

         Noi tinerii dorim să vă mulţumim pentru tot timpul, efortul, sfaturile, ajutorul şi susţinerea în activităţile noastre, iar lecţiile învăţate timp de un an le vom reţine şi le vom aplica în activităţile noastre viitoare.

         Puteţi fi sigur că atunci când va sosi noul vicar îl vom măsura din cap până în picioare şi vom spune că „era mai bine cu părintele Claudiu” pentru ca apoi să ne ataşăm şi de acest nou vicar reluând ciclul firesc al lucrurilor, pentru că până la urmă viaţa este prea scurtă pentru a putea fi trăită doar în regrete de aceea şi acum la despărţire nu vom plânge pentru că s-a terminat, ci vom zâmbi pentru că s-a întâmplat.

         Mulţumim! Mulţumim! Mulţumim!”

Andra SÎRBU

[nggallery id=131]

***