avent1

– reflecție în fața unui ciob de oglindă la început de Advent –

– partea I –

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu aşa fac: atunci când sunt într-o localitate nouă, vreau neapărat să vizitez şi biserica, oricât de mică sau mare, renumită sau nu ar fi ea. Eram odată în Verona. Era într-o vineri seara, pe la ora 20:00, când am observat o bisericuţă pe una din străzile îngrămădite ale oraşului. Uşa era întredeschisă şi mi-am spus: „Trebuie să fie încă deschisă! Să intru puţin!” Arăta foarte bine şi, pe cât mi-am dat eu seama, aproape totul la ea vorbea de stilul Baroc. Era frumoasă. Dar ceea ce m-a impresionat era faptul că se îndrepta spre ea puhoi de lume, şi mai ales tineri. Trebuia neapărat să intru şi eu. Era plină până la refuz, şi mai ales cu persoane tinere, pline de voioşie. O biserică plină de tineri. Impresionant, nu? Mai ales pentru Occidentul care ne e descris mereu altfel… Dar imediat vă va trece uimirea, când vă voi spune că, imediat ce am intrat, un chelner a venit spre mine şi m-a întrebat dacă nu doresc o masă… Da. O masă! Era vorba de fapt despre „Pizzeria San Matteo” din Verona. Căci biserica fusese între timp desacralizată şi vândută, i s-a găsit o altă utilitate, căci multă vreme nu mai intrase nimeni în ea şi nu mai era frecventată. Acum frumoasa biserică construită în stilul baroc era un restaurant. Chiar şi vechiul altar era acum plin de mese şi scaune, toate ocupate, de tineri plini de voioşie. Şi cred că era acum mai plină decât se umpluse ea vreodată, pe când se oficia Sfânta Jertfă în ea.

Nu-mi aparține mărturia, însă sunt convins că nu e o experiență singulară. Există printre noi unii care au văzut pe viu astfel de minuni ale contemporaneității. Nu poți însă să nu te întrebi, cel puțin retoric: Oare şi la noi se va ajunge la fel? Să vezi o biserică superbă devenită restaurant, hotel, sală de spectacole şi să constați că nimeni nu plânge, nimeni nu consideră că lumea s-a întors cu sus-ul în jos. O lume în declin, cel puţin din punct de vedere religios. Şi atunci cum să nu te treacă un fior pe şira spinării când Cristos se întreabă retoric „când va veni Fiul Omului, va mai găsi el credinţă pe pământ?” Încotro, aşadar? În acest context înţelegem poate de ce atâta frică de sfârşit, de venirea Fiului Omului, de a doua judecată. E poate şi motivul pentru care genul de lecturi apocaliptice, proclamate de obicei la sfârşitul anului liturgic, nu ne sunt pe plac. Şi ne facem că nu înţelegem despre ce este vorba.

Oare nu am pus și noi umărul ca unele lucruri să devină așa cum sunt astăzi? Dincolo de aparențe și o „bella figura” pe care ne străduim din răsputeri să le menținem nealterate, oare pe cine vom da vina că s-a ajuns aici? Sau, mai rău, nici nu observăm cât de rău am ajuns? Cât timp ne vom complace în sindromul patologic al lui „există un sistem și funcționează”? Ori a început să ne curgă și nouă de pe buze scuza ieftină pe care o mai auzi la cei bătrâni (care nu sunt nici pe departe neapărat cei gârboviți de numărul anilor…) „eu am făcut destul, să mai facă și alții!” ori „după mine potopul!” ori „pe vremea noastră era mai greu; voi nu știți ce-i greul. Trebuie neapărat să-l gustați…”?

Ar spune unii: asta la noi nu se poate întâmpla. Suntem creştini cu tradiţie. Avem nevoie de biserici, de preoţi, în definitiv, de Dumnezeu. La noi mai durează până se vor schimba lucrurile astfel. Oare?! Nu știu… Ne încredem prea mult că nu vom repeta greşelile altora, parcă reluând la infinit greșeala lui Petru care repeta într-una „Departe de mine aceasta! Eu nu te voi trăda în veci!” Și totuși, istoria se repetă de 2000 de ani și ar fi ipocrit dacă cineva ar îndrăzni să afirme că nu a experimentat-o măcar o dată, într-un fel sau altul, pe propria piele. Tocmai asta e problema: mulţi o spun, eu o spun, tu o spui, noi o spunem. Și? Doar atât… Ce facem concret pentru a întrerupe un cerc vicios ale cărui consecințe le întrezărim deja în istoria altora? Ciudat va arăta lumea în care în loc de „Domnul să fie cu voi” se va auzi în curând urarea „Poftă bună!” Oare cine provoacă, construiește sau încurajează această lume ciudată?

 

– partea a II-a –

În ultimul timp, a revenit în Liturgia Cuvântului ca un refren avertismentul: „…soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea. Stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului se vor zdruncina”. Oare nu apune deja soarele? Câți nu stau cu obloanele trase deja în timpul zilei? Străzile sunt uneori mai populate noaptea… Nu trăim într-un timp în care oamenii se feresc şi de lumina lunii şi de vocea propriei conştiinţe?

Existe persoane pentru care demult a apus soarele iar stelele orizontului lor spiritual au apus cu mult timp în urmă. În inimile multora, chiar tineri, nu mai există lumină demult… Pe vremuri, preotul era un punct de reper, foarte greu pus la îndoială. Azi e doar o alternativă. Există persoane mai pricepute la construcții, la management decât preotul. E posibil să existe persoane mai pricepute chiar la a vorbi, a cânta, a dirija decât preotul. Vremea preotului bun la toate, a cărui părere e intangibilă în orice domeniu, a trecut. Era o vreme când preotul era și învățător, și primar, și dascăl și tot ceea ce mai era nevoie în sat… Astăzi preotul i se cere să fie… doar preot! Astăzi nu ar mai trebui să avem scuza că avem prea multe de făcut, și de aceea nu le putem face mai bine. Poate ne-am obișnuit să facem câte puțin din toate și am uitat că într-o anumită privință nu are voie să ne depășească nimeni. Trebuie să fim profesioniști într-o singură privință, iar acolo nu avem voie să dăm greș. E ceea ce caută orice om la un preot…

Creștinul mileniului al treilea are multe probleme. Da. Deși nu o acceptăm ușor, creștinul de astăzi are probleme, în diverse sensuri, și mă feresc să-l caut pe acest om problematic pe locul de alături. De ce nu am începe cu propriul scaun? Există descurajare, singurătate, boală, dezgust, interes, birocrație, instrumentalizare, sistem, delăsare, lipsă de entuziasm. Există culori cenușii, există cădere și multe altele. Există chiar și sfârșit, într-un anumit sens. Mă întreb astăzi de câte ori m-am simțit vinovat sincer, în conștiință, pentru cineva, care in ochii tuturor este „pierdut”? Când m-am rugat ultima oară dezinteresat pentru alții? Există unii pe care nici nu știu cum îi cheamă, despre care nici nu mă interesează cum o duc. Îi vorbesc pe unii de rău fără să fi schimbat vreodată vreo vorbă cu ei. Sunt invidios când unuia îi merge mai bine, se descurcă mai bine, când reușește mai mult, indiferent de standardul la care a fost cotat de gura lumii. Chiar dacă ne e teamă să o recunoaștem, există printre noi foarte mulți creștini singuri, bolnavi (în toate sensurile), există multe persoane care, uneori, nu mai zăresc nici soarele, nici stelele, iar luna a apus demult. Pentru unii toate stelele au căzut deja… Și nimeni nu a băgat de seamă. Și dacă a fost și vina mea? Cine nu are în buzunar măcar un gram de indiferență?

Îmi place să iau foarte personal îndemnul ce răsună în prima duminică din Advent, ecou care ar trebui sa rămână mai mult decat pentru patru săptămâni. Treziți-vă! Ridicați-vă! Noi avem multe așteptări la Domnul. Pe cine mai interesează astăzi cu adevărat așteptările lui Dumnezeu cu privire la om? Dar cât privește așteptările ce privesc creștinul? E binevenit cred îndemnul la trezire. Și că avem nevoie într-adevăr, măcar din când în când, de acest îndemn la trezire și ridicare, vrea să ne convingă și iezuitul de origine indiană Anthony de Mello, când într-una din cărțile sale relatează plin de umor următorul fapt, care circulă de altfel și în multe alte variante:

Cu puțin timp în urmă, am auzit povestindu-se la radio despre un domn care bate la ușa camerei fiului său și strigă tare: „Jim, scularea!” Jim îi strigă înapoi din culcușul său, mult prea cald pentru a fi părăsit cu ușurință: „Nu vreau să mă scol!” Motiv pentru care tatăl strigă și mai tare: „Ridică-te, trebuie să mergi la școală”. „Nu vreau să merg la școală” „Și de ce, mă rog?!” întreabă mirat tatăl. „Din trei motive”, îi răspunde scurt Jim. „Mai întâi, pentru că este atât de plictisitor la școală. În al doilea rând, pentru că mă enervează copiii, iar în al treilea rând, nu suport școala”. Tatăl îi replică: „Așa, deci?! Îți voi spune și eu trei motive, pentru care trebuie să mergi la școală: mai întâi, e datoria ta; în al doilea rând, ai 45 de ani și al treilea, tu ești învățătorul clasei”.

Treziți-vă! Ridicați-vă! Absolut fiecare dintre noi se înrudește cumva cu Jim. E mai dulce somnul prelungit în comoditate, superficialitate și dezinteres. Cine nu a rostit sau cel puțin gândit, măcar o dată, într-un moment mai dificil, „Da eu de ce să fac mai mult? De ce-mi cere asta numai mie? Pentru ce să mă strofoc atâta? Pe celălalt îl doare-n cot, nu are nici o grijă, își bagă numai coada în viața altora, iar eu să mă îmbolnăvesc degeaba? De ce unu-i mumă și altu-i ciumă?”

Cu Anthony de Mello, pledez și eu, deși recunosc că nu e mereu firesc și ușor acest lucru, pentru un mod de a fi om, creștin și preot treaz. Întrebarea este însă pentru care dimensiune a realității optez? Cine are „tupeul” de a juca rolul lui Matrix, riscând însă eternul final al mitului peșterii lui Platon?

 – partea a III-a –

Orice lucru bun vine mereu întreit, ar spune unii. De aceea aș dori să conturez și gândul, pledoaria mea la trezire din acest Advent în trei ecouri, ce nu pretind a forma însă o rețetă unică și exclusivă, în nici un caz pe gustul tuturor.

Primul: trezește visătorul din tine!

Nu te obișnui cu o stare de somnolență, în care tot ceea ce e mai bun în tine, curajul, verticalitatea, spontaneitatea, personalitatea proprie, principiile tale rămân latente! Nu prelungi în viața ta somnul unei lumi în care „ceva” și nu „CINEVA” dictează totul. Un singur vis nu ai voie să-l uiți și ar fi bine să nu te trezești niciodată din el: e visul lui Dumnezeu despre drumul tău în viață. Doar așteptările lui contează cu adevărat.

Sună atât de paradoxal: avem nevoie de visurile noastre pentru a ne trăi conștient viața și pentru a rămâne treji. Dacă Isaia nu ar fi visat și profețit despre un lăstar care se va ridica din rădăcina lui Iese, poporul său ar fi rămas în resemnare și cufundat letargie. Dacă Isus nu și-ar fi expus viziunea despre împărăția lui Dumnezeu în povestiri și asemănări, mulți nu s-ar fi trezit la o viață nouă.

Lumânările coroanei de advent ne provoacă și ne stimulează să visăm, să trezim visătorul din noi. Ele simbolizează dorul nostru după căldură și siguranță, după armonie și pace. Ele fac să strălucească, deși e doar o licărire, o lume sfântă pe care ne-o dorim și ne ispiră să prindem curaj în a o construi.

A doua provocare: trezește căutătorul din tine!

Privește cu atenție și analizează ceea ce se întâmplă în jur. Dezvoltă-ți un fler pentru acele căi care te poartă mai departe, care-ți păstrează poziția verticală, demnă, care-ți menține privirea spre înălțimi. Omului îi stă bine drept iar idealul său trebuie să fie mereu cucerirea înălțimilor. Vei găsi mereu un prieten adevărat, un creștin veritabil și un preot bun în preajma ta. Dumnezeu va avea grijă să fie la momentul oportun lângă tine.

Creștinul e cumva „un detectiv” în credință. E curios, dar în sensul bun al cuvântului. Caută în cuvântul vechi al Bibliei sensuri mereu noi, actuale care dau orientare și întăresc, încurajează. El nu se mulțumește să rămână doar la suprafață: caută și aprofundează, încearcă modalitățile cele mai concrete de a trăi ceea ce mărturisește cu buzele. El trebuie să știe să ia urma lui Cristos, să pună în relație noutatea adusă de el cu viața proprie, care altfel ar căpăta un aer stătut, monoton, sec, fără culoareși de aceea caută să descopere acele locuri în care Dumnezeu vrea să-l întâlnească și învață să citească, chiar și printre rânduri, pentru a descoperi planul lui Dumnezeu cu ei.

În acest sens, lumânările coroanei de Advent ne provoacă deci să adulmecăm, să ne întețim „simțurile credinței”. Ele ne ajută să oferim un crâmpei de lumină vieții noastre chiar și în cea mai cruntă descurajare, redescoperind amprentele degetelor și urmele pașilor lui Dumnezeu în viața noastră de până acum. Ele ne conduc la acea liniște și tăcere, mai grăitoare decât o mie de cuvinte pentru ca noi să luăm aminte, să tragem cu urechea inimii la ceea ce Dumnezeu vrea să facă minunat cu viața noastră. Așteptarea lui e în definitiv singura care contează cu adevărat!

A treia propunere: trezește artistul din tine!

Știm ce reprezintă arta, e gustul omului pentru frumos. Cine ar fi deci artistul? Cel care gustă frumosul, care îl crează sau se delectează cu el. Ai deci curaj și dă un accent vieții tale, contra spiritului exacerbat febril, agitat, mereu prea ocupat și plin de griji cultivat astăzi! Pune-ți în joc toată voioșia, bucuria interioară și tot calmul de care poți fi în stare, contra crispării și a încăpăținării și a încleștării în tipare prea fragile pentru a dura mai mult de o viață de om. Depășește-te, pentru a face lumea în care trăim puțin mai umană! Sună ridicol, nu? Să facem omul mai uman… A deveni ceea ce trebuie să fii…

Aceasta e nebunia și paradoxul lui „a fi” după inima lui Dumnezeu și a trăi provocarea Adventului: a redescoperi șarmul și ochiul format al artistului veritabil, care nu se lasă niciodată păcălit de kitch-uri. Cel care este convins de aceasta îl descoperă ușor pe artist în spatele lucrării sale. Dar mai mult, se simte parte dintr-o simfonie și o orchestră și știe că, împreună cu talentele și darurile sale, are un rol clar, o misiune unică de la care nu se poate dezice și de care poate depinde chiar și fericirea altora.

Lumânările coroanei de Advent au menirea să ne facă din nou să cântăm, să recăpătăm ochii și gusturile artistului adevărat, ce nu se lasă impresionat de orice. Ele ne permit să întrezărim deja minunea care se va petrece la Crăciun, înțelegând că la mijloc nu este decât iubirea gratuită a lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Ele ne încurajează să aprindem propria lumină, care trebuie să molipsească și pe alții.

Esențial este însă faptul că e o lecție pe care nimeni nu a învățat-o deja prea bine, pentru a nu o mai reîmprospăta. E aceeași carte a vieții, dar nu e adevărat că unii ar trebui doar să dea praful la o parte de pe copertă, alții să o deschidă și, eventual, cei din urmă, să o și citească.

Așadar, să ne trezim! Călătoria pe care Domnul ne-a invitat să o facem o putem duce la capăt doar rămânând treji. Nu poți veghea dormind… Nu se poate rămâne doar în vagonul de dormit. Acesta e creștinul: purtătorul unei mesaj „vechi”, a cărui prospeţime şi noutate trebuie să le descopere mereu şi, convins de valoarea inestimabilă a comorii sale, să o împărtăşească celorlalţi, cu un entuziasm, angajament şi o inimă nouă.

Credem cu adevărat aceasta? Un an trece iar, vine altul… De ce am refuza să ne trezim, trăgându-ne iar plapuma în cap? Poate pentru că tema nu e făcută și lecția, neînvățată?! Oare am urcat cu adevărat în tren? Şi dacă suntem într-unul, e cel care stă pe loc sau cel care s-a pus deja în mişcare?

Pr. Claudiu BUDĂU