În timpul Postului Mare omul caută să se apropie mai mult de Dumnezeu prin: post, pocăinţă, rugăciune şi pomană, practicând faptele de milostenie trupească şi faptele de milostenie sufletească, aşa cum sunt prezentate în Catehismul Bisericii Catolice, precum şi prin implicarea în proiectele sociale generate de Doctrina Socială a Bisericii.
Pe aceste coordonate s-a înscris şi Săptămâna Carităţii din cadrul Acţiunii Catolice în perioada 4 – 10 martie 2012, când tinerii din acestă asociaţie din parohia „Sf. Anton de Padova” din Iaşi, împreună cu membrii Asociaţiei Sfântul Vincenţiu de Paul – Conferinţa „Sfântul Anton de Padova” tot din Iaşi au întreprins acţiuni caritative finalizate cu vizitarea familiilor sărace şi ajutorarea lor cu îmbrăcăminte.
Aceste acţiuni au venit şi în întâmpinarea îndemnului Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea care în Enciclica Caritas in veritate menţionează: „Fiecare creştin este chemat să practice caritatea în funcţie de vocaţia sa şi a posibilităţilor sale”.
Vizita la bolnavi, la persoanele care suferă o pedeapsă privată de libertate, precum şi drumul spre casa săracului, devin un itinerar spiritual atunci când este parcurs asemenea samariteanului milostiv, adică:
– Să fim străini faţă de păcat aşa cum samariteanul este străin faţă de iudeu din punct de vedere religios;
– Să fim asemenea călătorului, având atenţia distributivă pentru a percepe realitatea exterioară, realitatea aproapelui şi a creaţiei în cele mai mici detalii;
– Să fim milostivi faţă de ceea ce percepem, practicând caritatea atunci când trebuie, nu condiţionat sau numai atunci când ne convine: „Fiţi milostivi aşa cum Tatăl vostru milostiv este” (Lc 6,36). Cred că nu este om care să nu fi experimentat, cel puţin odată binele, şi să nu fi simţit după un anumit timp roadele şi bucuria acestui experiment. Pentru că binele, caritatea, iubirea, circulă ascuns şi dă roade. Circulă şi irigă sufletul. Circulă ascuns şi cu putere asemenea sângelui care irigă toate membranele trupului. Omul răspunzând invitaţiei la milă, la caritate, ajunge ca la sfârşitul zilei în inima sa să răsune glasul Creatorului, aşa cum s-a auzit în primele seri ale creaţiei: „Şi Dumnezeu a văzut că este bine”.
Dar itinerarul spiritual porneşte totdeauna de la convertirea inimii, convertire care face ca trăirea sufletească să realizeze acel salt calitativ capabil să deschidă ochii pentru a vedea în cel sărac pe Domnul Isus Cristos, pe care îl iubim şi slujim.
Altfel, cum am putea să-l imităm pe bunul samaritean?
Petre Horlescu
[nggallery id=190]
http://media.ercis.ro/iasisfanton.html
Lasă un răspuns