În Joia Sfântă, zi minunată, în care, prin planul Providenţei divine, Domnul nostru a instituit împreună Sacramentul sfintei Preoţii şi pe cel al Preasfintei Euharistii și ne-a lăsat cea mai mare poruncă, cea a iubirii, începe cel mai sfânt timp al întregului an liturgic. În acest timp suntem conduși de celebrările liturgice la retrăirea Misterelor credinței noastre, mistere care în fiecare celebrare euharistică se reînnoiesc și ni se înfățișează drept cale autentică şi unică de mântuire.
Astfel, în prima seară din Triduumului pascal, credincioși ai parohiei noastre, copii și tineri, dispunându-ne inimile la ascultarea strigătului lui Isus, am venit să adorăm prezența Sa divină în Preasfântul Sacrament. După ce am stat cu El la masă, am vrut să urcăm cu El pe Calvar sperând ca astfel să înțelegem mai bine cum să trăim adevărata iubire, imitând disponibilitatea Sa la sacrificiu pentru noi, oamenii: „Spatele mi l-am dat spre a fi lovit, obrajii spre a fi pălmuiţi şi faţa nu mi-am întors-o de la cei care mă ocărau şi mă scuipau” (Is 50,5).
La orele de adorație, copii, persoanele consacrate, tineri, părinți, bunici – cu toții am închis ochii lumii exterioare, am plecat capul și am îngenuncheat înaintea suferinței lui Isus. Știm că adevărata credinţă nu poate fi separată niciodată de umilinţa autentică şi profundă, o umilinţă cu atât mai profundă cu cât recunoaşte mai mult că orice licărire de fidelitate faţă de Dumnezeu se naşte din harul său şi este alimentată, susţinută şi hrănită de Isus în Preasfânta Euharistie. Astfel, suntem conștienți că dacă am fost în fața Lui, El însuși ne-a chemat să-L adorăm. Ne-a chemat așa, umili și păcătoși cum suntem, și noi i-am pus înainte inimile noastre, mulțumirile noastre, durerile noastre, rugăciunile noastre. Am dat glas frământărilor ce poate, de multe ori, ne-au doborât și ne-au făcut să cădem sub povara crucii asemenea lui Isus pe drumul Calvarului. Am strigat când ne-am lovit de păcatele noastre iar și iar și, când credeam că nimeni nu ne aude, El ne-a întins mâna și ne-a luat crucea, în timp ce noi, poate nu de puține ori, îi lăsăm pe cei din jurul nostru, îl lăsăm pe Isus, să fie zdrobiți de povara crucii. Papa Francisc spune că „Uneori întunericul nopţii pare să pătrundă în suflet; uneori gândim: „de acum nu mai este nimic de făcut” şi inima nu mai găseşte forţa de a iubi… Dar chiar în acel întuneric Cristos aprinde focul iubirii lui Dumnezeu: o strălucire risipeşte întunericul şi vesteşte un nou început, ceva începe în întunericul cel mai profund”. Astfel, pe noi, cei care am adorat prezența Sa divinăîn Joia Sfântă, întunericul și liniștea nopții nu ne-au pătruns în suflete dar ne-au adunat în jurul iubirii, în jurul luminii adevărate, în jurul lui Isus.
Adorația tinerilor a fost un moment deosebit întrucât am fost chemați să stabilim un dialog cu Dumnezeu: să-i povestim ce ne necăjește, să mijlocim pentru persoanele care ne-au cerut rugăciunea sau care ne interesează pe noi, dar mai ales să-i spunem cât de mult îl iubim! Toate acestea le-am transpus în rânduri, meditații, rugăciuni personale către Dumnezeu. Fiecare dintre noi, tinerii parohiei, am avut ocazia să dăm glas vocii inimii noastre, să îi spunem ce ne neliniștește, ce ne frămâtă, ce simțim și să-l rugăm să ne mărească iubirea, credința, speranța, adorația în câteva râduri:
„Isuse, tu mori acum pentru mine, pentru a-mi oferi mie cel mai frumos dar: viața. Mori tu, pentru păcatele mele. Eu am contribuit la moartea ta. Am asistat de atâtea ori, am aruncat cu pietrele păcatelor mele, ți-am bătut cuie în mâini cu fiecare gând răutăcios, ți-am înfipt fără milă zeci de sulițe în coaste, de fiecare dată când am uitat să îmi iubesc aproapele. Dar Doamne, Tu încă mă iubești! Poate că ești singurul care nu îmi cere să fiu perfect pentru această lume, unde fiecare alergă să fie cel mai bun, să câștige cel mai bine, să dețină cele mai bune lucruri și nu suntem atenți ca nu cumva să îi doborâm pe alții în cursa noastră spre „perfecțiune”. Dar, din păcate, cu greu înțelegem că perfecțiunea nu e în această lume, nu e în lucruri. Tu nu asta cauți! Tu mă îndemni doar să te caut, să te văd, să te iubesc pentru că astfel ajung să seman cu tine, să fiu frumos, să fiu fericit, să fiu lumină! Tu încă ma iubești, Doamne! De asta m-ai chemat acum aici, în fața ta, m-ai așezat în genunchi și mi-ai împreunat mâinile. Însă, mai presus de toate, mă întrebi acum de inima mea: „Copilul meu, unde îți este inima? Mă iubești? Iubește-mă! Iubește-mă pe mine!”. Cu capul plecat, apăsat de greutatea sufletului împovărat, mă întreb: eu cum îl iubesc pe Dumnezeu? Uneori, iubesc fără să știu de ce, iubesc ce e frumos. Alteori, însă, iubesc ce e rău, ce Tu nu ai iubi: iubesc ce e pămâtesc și uit de cer. Oare de ce îmi este mai ușor să iubesc lumea când iubirea Ta e mai presus de orice? Ai murit pentru mine, din dragoste și, totuși, îmi este greu să îți arăt că te iubesc. Dar nu să te iubesc oricum, ci prin fapte. Să te iubesc trup și suflet: să nu mai cad iar și iar în păcat, să fiu drept, cu capul sus și ochii ațintiți la tine, mergând pe drumul pe care mergi și Tu.
Învață-mă, Doamne, să te iubesc! Strigă-mă, cheamă-mă să te urmez! Poate că auzul mi-a fost afectat de multe ori de zgomotul lumii în care trăiesc, de gălăgia superficialității care ne inundă, poate că alte „forțe” cotidiene strigă mai tare ca tine. Unui om i-aș spune: „Nu mă lăsa singur, nu renunța la mine!”. De ce? Pentru că oamenii renunță ușor, renunță la a mai oferi iubire, renunță unii la alții lăsând în urmă regrete, durere, dezamăgiri. Da, există oameni care se iubesc și renunță unii la alții, există părinți care renunță la copiii lor, există copii care renunță la părinții lor, există prieteni care renunță la a se mai ajuta, există oameni care renunță să mai vadă suferința celorlalți, renunță să mai audă strigătele celor care plâng. Așa este, ne este mai usor să renunțăm unii la alții decât să luptăm. Tu, Doamne, însă, nu renunți la mine, nu renunți la noi! Tu mergi după toți cei care rătăcesc pe drumuri necunoscute, fără călăuză. Ajută-mă să te aud, Doamne! Deschide-mi inima! Ajută-mă să nu caut în oameni ceea ce pot să găsesc doar la tine, ceea ce tu îmi oferi fără să am vreun merit! Ajută-mă să învăț că nu sunt singur, că tu ești lângă mine! Ajută-mă să înțeleg că suferința este pentru a mă uni cu tine, pentru a o împărți cu tine și astfel să înaintez în viață mai ușor! Acum, însă, când tu pătimești, vreau să fiu eu alături de tine! Te rog, umil, învață-mă să te iubesc, așa cum tu dorești!”
Așadar, așa cum Sfântul Parinte Papa Francisc spune, „în aceste zile ale Triduum-ului Sfânt să nu ne limităm să comemorăm pătimirea Domnului, ci să intrăm în mister, să ne însuşim sentimentele sale, atitudinile sale, aşa cum ne invită să facem apostolul Paul: „Să aveţi în voi aceleaşi simţăminte ale lui Cristos Isus”. Atunci Paştele nostru va fi un „Paşte fericit!” și vom înțelege că viaţa noastră nu se termină în faţa pietrei unui mormânt, viaţa noastră merge dincolo cu speranţa în Cristos care a înviat chiar din acel mormânt!
Andreea Ghergu
Lasă un răspuns