Misiuni populare 2004 – Familia şi Euharistia

Prezentăm mai jos a patra predică pe care pr. Alois Bulai a ţinut-o cu ocazia zilelor de misiuni.

Iată am ajuns la sfârşitul acestor zile binecuvântate în care am ascultat cuvântul lui Dumnezeu, am reflectat asupra identităţii noastre, asupra raporturilor noastre cu Dumnezeu, asupra raporturilor noastre în cadrul familiei din care suntem. Ne-am rugat împreună aici în biserică în fiecare zi, ne-am în familiile noastre şi personal. Ne-am rugat împreună şi am stat atenţi la cuvântul lui Dumnezeu care ne provoacă mereu, care ne judecă şi care ne cheamă, ne îndeamnă să mergem mereu înainte, ne îndeamnă să realizăm acea imagine frumoasă a celor care vor primi răsplata de a fi fiii celui preaînalt care este bun şi cu cei nerecunoscători şi răi.

Şi asta înseamnă iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă provoacă rău, rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă, daţi din toată inima, daţi o măsură îndesată şi scuturată, gata să se reverse, pentru că, cu măsura cu care veţi măsura cu acea măsură vi se va măsura şi vouă. Şi în sinteză spune Isus ceea ce vreţi ca să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor. Este numită de interpreţii sfintei Scripturi ca fiind regula de aur a celor care vor să urmeze pe Cristos. Este o regulă care a fost cunoscută mai înainte în forma ei negativă, adică nu face altuia ceea nu vrei ca să-ţi facă ţie.

Iubiţi fraţi în credinţă, dragi scopii şi tineri, în aceste zile de exerciţii spirituale, de misiuni, ne-am propus la sugestia conducerii diecezei noastre să ne concentrăm atenţia asupra tainei Căsătoriei şi a familie. Şi am văzut că aceasta este vocaţia dintr-u început în firea omului pentru că aşa a lăsat Dumnezeu de la începutul Creaţiei. Am văzut că este o vocaţie pe care Cristos a subliniat-o în chip deosebit ridicând-o la rangul de sacrament şi introducând-o în marea taină a iubirii sale faţă de Biserica sa, pe care a voit să şi-o pregătească ca o mireasă sfântă şi neprihănită. Am văzut apoi care sunt riscurile şi pericolele care se îndreaptă asupra acestei familii în timpurile noastre contemporane. Şi am mai văzut că prin firea ei, prin natura ei, dăruirea soţilor unul faţă de celălalt, o dăruire totală şi fără reţineri, este îndreptată spre viaţă.

Am vrea astăzi, la această meditaţie să ne îndreptăm atenţia noastră asupra a ceea ce este rodul acestei dăruiri a soţilor în căsătorie, a ceea ce este pecetea, rezultatul palpabil al dăruirii lor, adică asupra copiilor şi tinerilor. Şi aş vrea pornim reflexia noastră de la imaginea pe care ne-a creat-o Psalmul responsorial pe care l-am cântat după prima lectură. Este poate cea mai sintetică şi cea mai frumoasă expresie a binecuvântării lui Dumnezeu pentru omul care se teme de Domnul. Iată, proclama psalmistul, aşa este binecuvântat omul care se teme de Domnul.

Şi imaginea este aceasta, concentrată în două simboluri: soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale, copiii tăi voi fi ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei tale. Şi iarăşi, continuă psalmistul, iată aşa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul. Să te binecuvânteze Domnul din Sion şi să vezi fericirea Ierusalimului în toate zilele vieţii tale. Iată cum trebuie să vedem, cum trebuie să considerăm, cum trebuie să ne luptăm, ca să devină familia noastră ca o binecuvântare a celui care se teme de Domnul, în care soţia să fie roditoare, iar copii să fie ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei.

Acum câteva săptămâni mergeam spre Roman şi am luat o femeie în maşină la ocazie; şi-a dat seama că sunt preot şi a început să-mi povestească despre ea, despre familia ei. Şi spune: părinte, am fost la lucru, o jumătate de an în Italia. Şi când m-am întors acasă pe copilul meu complet schimbat. Nu mai ştiu cum să-l iau, am încercat să-i fiu mamă, am vrut să-i fiu prietenă, nu mă ascultă deloc, nu mă înţelege deloc. Nu mai ştiu ce să-i fac. Tot timpul umblă cu o gaşcă de prieteni pe care şi-a făcut-o şi nu reuşesc să-l scot din baruri şi de la discoteci. Era atâta năduf în vorbele acestei femei, încât, vă spun drept că nu am găsit nici un cuvânt ca să o mângâi, n-am găsit nici o soluţie ca să i-o dau. Dar această mărturisire a ei mi-a creat aşa un fel de senzaţie: oare chiar aşa sunt tinerii din viaţa noastră? Oare chiar aşa sunt tinerii zilelor noastre, incapabili la un dialog, nedispuşi ca să intre în relaţie cu părinţii lor, incapabili ca să se deschidă iubirii?

Mai mult decât atât citeam acum câteva zilele într-o carte, intitulată „Supă de pui pentru suflet de femeie”. Şi am văzut în cartea aceea o caricatură. Erau prezentate două fete care vroiau să-şi cumpere un tricou. Şi se prezentau la vânzătoare ca să-l cumpere. Şi replica era aceasta: „Dacă îi place mamei pot să îl aduc înapoi?” Şi am stat şi am reflectat: oare într-adevăr aşa sunt tinerii de astăzi că fac totul împotrivă, că fac totul din ciudă, că fac totul ca să nu le placă altora, ca să nu placă părinţilor?

Şi m-am dus la sfânta Scriptură şi am văzut că dimpotrivă, Dumnezeu îi preferă pe cei tineri, Dumnezeu îi preferă pe copii, Dumnezeu are o simpatie aparte, o dragoste aparte faţă de cei tineri şi m-am uitat în cartea Genezei şi am văzut că chiar la început, Adam şi Eva, primii noştri părinţi au avut doi copii, pe Cain şi pe Abel. Abel era cel mai mic şi au adus amândoi jertfă lui Dumnezeu. Şi ne spune cartea sfântă că Dumnezeu a privit cu drag la jertfa celui tânăr, la jertfa lui Abel. Şi am citit mai departe şi am văzut că mereu Dumnezeu îi preferă pe cei mai tineri.

M-am uitat, de exemplu, la fiii lui Isaac; el avea doi copii gemeni Esau şi Iacob. Esau era cel mai mare, era întâiul născut, avea nişte privilegii pentru societatea patriarhală din timpul acela aparte. Şi iată că Dumnezeu l-a preferat pe Iacob care era mai mic. Şi binecuvântarea tatălui său şi moştenirea de întâi născut i-a revenit lui Iacob, Pentru că Dumnezeu l-a vrut pe Iacob, pe cel mai tânăr. Şi am citit în continuarea în cartea sfântă şi am văzut că mereu Dumnezeu îl vrea pe cel mai mic. Gândiţi-vă numai la situaţia lui David. Samuel este trimis de Dumnezeu la familia lui Ese din Betleem pentru ca să ungă un rege din familia acestuia în locul lui Saul. Şi Ese şi-a prezentat copiii săi. L-a prezentat pe cel mai mare pe Eliad, care tânăr în forţă, care era voinic şi Dumnezeu îi spune lui Samuel că „Nu pe acesta l-am ales”. Pentru că Dumnezeu priveşte la inimă nu priveşte la înfăţişare aşa ca oamenii. Şi i-a pus Iese pe toţi cei 7 bărbaţi vrednici pe care i-avea, fiii săi. Şi Dumnezeu îi spune lui Samuel că „N-am vrut pe niciunul dintre aceştia” şi atunci Samuel îl întreabă pe Iese: „Dar nu mai ai un altul”. „Ba da, cel mai mic dar e dus cu oile”. Şi Samuel îi spune lui Iese: „Nu vom sta la masă până când nu-l vei aduce şi pe acesta din urmă”. Şi vine tânărul, cel mai mic, David. Şi Samuel îl recunoaşte în acesta pe cel pe care Dumnezeu voia să-l aleagă rege pentru poporul său ales.

Mereu, urmărind textele sfintei Scripturi, vedem că Dumnezeu are o anumită predilecţie, o anumită iubire faţă de cei mai tineri. În Noul Testament Isus Cristos îşi alege 12 apostoli, dar unul singur, Ioan, cel mai tânăr este acela care îndrăzneşte să se semneze în Evanghelia pe care el o scrie cu Ucenicul pe care îl iubea Isus, nici măcar nu-şi mai dă celălalt nume. Pentru el este suficient: ucenicul pe care îl iubea Isus, cel mai mic, cel mai tânăr. Privind la textele sacre mi-am modificat gândirea şi mi-am spus: Nu se poate! Tinerii de astăzi nu se poate să nu fie într-adevăr cuprinşi de acest mare sentiment al iubirii cu care Dumnezeu îi iubeşte cu predilecţie. Nu pot ca să nu răspundă acestei iubiri al lui Dumnezeu cu elanul lor sufletesc, cu generozitatea care îi caracterizează, cu capacitatea lor de a se dărui. Pentru că de aceia îi iubeşte Dumnezeu pe tineri: pentru că nu fac calcule, pentru că nu stau să se codească, pentru faptul că la prima invitaţie, la prima solicitare, la prima invocaţie sunt gata ca să răspundă „Da”.

Şi atunci, iubiţi tineri şi copii, cred că voi sunteţi capabili în cadrul familiei voastre să fiţi aceia care să daţi semnul bucuriei, al prospeţimii, al fericirii din familia voastră. Acum câţiva ani de zile, la facultatea de psihopedagogie, un profesor a făcut un test cu studenţii săi. Şi le-a spus când plecau la sfârşitul săptămânii în familie, ca fiecare dintre ei să-şi îmbrăţişeze pe tatăl şi să îi spună că îl iubesc. Când au auzit tinerii au început să râdă. Dar eu nu pot să fac aşa ceva, cum să îl îmbrăţişez pe tata? Dar nici nu cred că ar suporta. Dar tata ştie că îl, iubesc, tot felul de vorbe din acestea. Şi profesorul insistă. Dacă este atât de evident că îl iubiţi de ce nu faceţi ce v-am spus? Şi s-au dus într-adevăr la sfârşitul săptămânii acasă. Când s-au întors, toate holurile universităţii vuiau de rezultatul acestui test. Care mai de care spunea emoţia cu care tatăl a primit îmbrăţişarea: tatăl a plâns, tatăl meu mi-a mulţumit pentru lucrul acesta etc.

Este un gest spontan, este un gest simplu, dar este un gest prin care noi suntem invitaţi dragi tineri şi copii ca să ne mărturisim dragostea faţă de părinţii noştri care ne-au adus la viaţă şi care ne-au crescut, ne-au educat, ne-au adus la starea în care ne află în momentul de faţă.

Două sunt responsabilităţile care cred că trebuie să vă caracterizeze pe voi în cadrul familie. Înainte de toate atitudinea de iubire atitudinea de recunoştinţă faţă de cei care vă îngrijesc, faţă de cei care vă cresc. Nu cred că în fiecare zi vom fi capabili să medităm, să reflectăm la câtă dragoste pun părinţii în fiecare gest cu care ne înconjoară, cu care ne hrănesc, cu care ne îngrijesc, cu care vor să ne vindece atunci când suntem bolnavi. Dar măcar din când în când trebuie să avem această putere şi să le mulţumim pentru tot ceea ce fac pentru noi. Şi în acelaşi timp împreună cu această atitudine trebuie să ne pregătim noi înşine pentru vocaţia aceasta de întemeia mai târziu o familie.

Pentru că unul dintre simptomele acestei societăţi a noastre de astăzi este tocmai această nehotărâre a tinerilor de a se angaja în viaţa de familie. Noi însă trebuie să fim conştienţi că ne pregătim şi trebuie să facem lucrul acesta în mod serios. În mod conştient. Mereu în relaţie cu Domnul, cel care binecuvântează pe cel care se teme de El, pe cel care se gândeşte la poruncile lui, ziua şi noaptea, pe cel care pune în practică cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta este atitudinea care trebuie să ne caracterizeze.

Un fermier a ieşit într-o zi ca să caute pe cineva să îl ajute la munca din ferma sa. S-a plimbat prin piaţă, prin oraş şi n-a găsit pe nimenea decât un tânăr de 17 ani, înăltuţ dar puţin voinic, care nu arăta că ar avea putere să-l ajute la o muncă atât de grea cum este aceea de la o fermă. Dar totuşi se apropie de el şi îl întreabă: Cum te cheamă? Acesta îi răspunde: Alfred. Eu am nevoie de un om care să mă ajut la fermă. Ce părere ai. D-le , spune Alfred, eu ştiu să dorm într-o noapte vijelioasă. Fermierul a râs. El căuta pe cineva care să muncească, nu pe cineva care ştie să doarmă. Şi l-a lăsat în pace plecând mai departe în târg. După un timp se întâlneşte din nou cu Alfred şi îl întreabă: Ei te-ai mai gândit, vrei sa lucrezi la mine? Tânărul Alfred răspunde din nou: Da, domnule, eu ştiu să dorm într-o noapte vijelioasă. Şi omul se gândeşte că are nevoie de unul care să lucreze, şi îl lasă în pace. Dar pentru că până la sfârşitul zilei nu găseşte pe nimeni, se întoarce din nou la Alfred şi îi spune: Hai vino tu şi vom vedea ce ştii să faci. Şi Alfred îi spune: Da domnule, să ştii că eu ştiu să dorm într-o noapte vijelioasă. Timp de câteva săptămâni, fermierul nu a avut timp să vadă cum lucrează. Dar într-o noapte bătea un vânt foarte puternică, afară ferestrele vuiau şi fermierul sa trezit şi s-a dus la uşa lui Alfred să îl scoale şi să vadă dacă totul e în regulă, dacă animalele nu s-au speriat şi nu au fugit. Bate la uşa lui, dar Alfred nu răspunde şi atunci fermierul se duce repede spre grajduri. Rămâne plăcut surprins pentru că uşile erau foarte bine închise, fânul era bine strâns şi bine ţinut să nu-l ia vântul şi toate erau la locul lor. Atunci a înţeles el ce vroia să spună Alfred când îi spunea că el ştie să doarmă într-o noapte vijelioasă: lucra ziua, lucra din greu şi cu tot sufletul, dar ştia să se odihnească noaptea, pentru că toate erau puse la punct.

Iubiţi tineri pregătindu-vă pentru viitoare voastră vocaţie de familie, trebuie să o faceţi în aşa fel încât să puteţi dormi în noaptea vijelioasă a societăţii noastre care spuneam că asaltează căsătoria şi familia cu tot felul de violenţe. Dacă veţi şti să vă pregătiţi bine în aşa fel încât familia voastră să fie construită ca o casă pe stâncă şi împotriva ploilor, a şuvoaielor, a vânturilor, ea să rămână neclintită pentru că este construită pe încrederea în Dumnezeu, pentru că este construită pe speranţa în Dumnezeu, pentru că este construită pe relaţia aceasta intimă cu Dumnezeu care este sursa iubirii, izvorul iubirii care a revărsat iubirea în părinţii voştri, care datorită acestei iubiri care vine de la Dumnezeu o dată în viaţă, v-au crescut şi v-au educat, care datorită acestei iubiri trebuie ca voi să vă pregătiţi să fiţi capabili să o trăiţi cu generozitatea de care ne spune sfântul Paul în scrisoarea către Romani: fraţilor pentru dragostea lui Dumnezeu vă îndemn să vă oferiţi pe voi înşivă, trupurile voastre, ca pe o jertfă vie sfântă plăcută lui Dumnezeu, acesta este cultul vostru spiritual, să vă oferiţi fiinţele voastre lui Dumnezeu ca o jertfă sfântă, ca o jertfă vie, ca o jertfă plăcută lui.

[nggallery id=13]