Cuvintele dintre Isus și femeia samariteană la celebra fântână a patriarhului Iacob (care există și astăzi și are o apă excelentă) reprezintă unul din fragmentele cele mai frumoase și mai comentate ale celei de-a patra evanghelii. Acea femeie este icoana fiecărui suflet pe care Cristos caută ca să-l ducă la mântuire. Ea este icoana fiecăruia dintre noi, persoane însetate de absolut, de fericire, care caută apa cea vie, singura ce poate să ne potolească setea. E adevărat că omul îl caută pe Dumnezeu, dar și Dumnezeu îl caută pe om.
Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru noi, pentru a ne întâlni cu el pe cărările vieții. Isus îi spune samaritenei: „Dă-mi să beau”. Și lui Dumnezeu îi este sete. Este o cerere pe care Dumnezeu o adresează necontenit tuturor oamenilor. „Lui Dumnezeu îi este sete de dorința ca oamenilor să le fie sete de El” (sf. Grigore din Nazianz). Samariteana nu este câtuși de puțin conștientă că a ajuns la întâlnirea fundamentală a vieții sale. Pentru ea, întâlnirea cu Isus este o întâlnire ca oricare alta.
Bărbatul din fața ei îi pare a fi un simplu călător iudeu și se miră că nu se comportă că toți iudeii: „«Cum, tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o samariteană?» Căci iudeii nu aveau legături cu samaritenii”. În mod normal, Dumnezeu străbate drumurile noastre îmbrăcat foarte modest. Să ne amintim de cuvintele adresate de înger păstorilor din Betleem: „Acesta este semnul: veți găsi un copil înfășat și culcat în iesle” (Lc 2,12).Dumnezeu ne întâmpină sub aparențele vieții obișnuite. Nu se impune ca un suveran, ci ne întinde mâna ca un cerșetor. Întâlnirile cu Dumnezeu sunt un mare har. Petru și Ioan își pregăteau mrejele pe malul lacului. Tocmai în acele momente, absolut banale, Dumnezeu îi cheamă să devină „pescari de oameni”. Când harul ne atinge inima, ne cad solzii de pe ochi și vedem, cu lumina pe care ne-o dă Dumnezeu, situația în care ne aflăm. Omul trupesc nu reușește să-și înțeleagă propria viață. Mânat de patimi, aleargă de la un izvor la altul, unde găsește numai apă stătută, murdară. Nu știe că e o apă care otrăvește, în loc să potolească setea.
Lumina dumnezeiască ne face să înțelegem că, cu cât bem mai mult din apa râului, cu atât ne este mai sete. În dialogul cu samariteana, Isus vorbește despre două feluri de apă: apa naturală și apa spirituală („apa vie”). „Da-mi să beau!”, a spus Isus.
El era însetat. Apoi a continuat: „Cine bea din această apa (adică din cea naturală) va înseta din nou, însă cine bea din apa pe care o voi da eu nu va mai înseta niciodată (…) și va fi pentru el izvor de apă care țâșnește pentru viața cea veșnică”. Iată un aspect spiritual al apei. Această apă vie este însuși Isus Cristos, persoana sa. Este un semn al iubirii Tatălui care îndreptățește și mântuiește prin Cristos și Duhul Sfânt. Apa vie este învățătura lui Isus, doctrina sa, singura capabilă să satisfacă setea spirituală a omului. Apa vie este harul sfințitor din sufletul curățat de păcate; este prezența Duhului Sfânt.
Această apă vie, care ne duce la viața veșnică, la adevărata fericire, o putem găsi mergând la izvorul adevărat, nu la fântâni care au secat sau la izvoare cu apă murdară, poluată. Adevăratele fântâni cu apă vie, dătătoare de mântuire, sunt Sfintele Taine, Cuvântul lui Dumnezeu, învățătura Bisericii. Numai Dumnezeu este apa care ne potolește cu adevărat setea sufletească, ce ne înviorează, care ne spală sufletul de păcate și ne dă adevărată fericire. Fără Dumnezeu, viața omului e nefericită, pustie, plină de neliniște. Scria un autor din sec. I: „Voi toți, care sunteți însetați, veniți și beți din apa care vă potolește setea. Odihniți-vă lângă izvorul Domnului, izvor curat și limpede, căci numai el potolește sufletul. Apele lui sunt mai dulci decât mierea, pentru că izvorăsc de pe buzele Domnului. Fericiți cei care au băut din această apă și și-au potolit setea”. (PTI)
Lasă un răspuns