Evanghelia din această duminică relatează învierea lui Lazăr, fratele surorilor Marta și Maria, evrei care locuiau în Betania, un sat în apropiere de Ierusalim, și erau prieteni de-ai lui Isus. Lazăr s-a îmbolnăvit. Marta și Maria au trimis pe cineva să-l cheme pe Isus, dar Isus se afla departe de Betania. Când a sosit, Lazăr era mort de patru zile și era deja înmormântat. Cele două surori, rudele și cunoscuții erau în doliu. Isus „s-a înfiorat în spirit și s-a tulburat”, apoi „a lăcrimat”, subliniază evanghelistul Ioan. Toți au mers la mormânt, iar Isus a poruncit: „Ridicați piatra!”, apoi a strigăt cu glas puternic: „Lazăre, vino afară!” Mortul a revenit la viață.
Această înviere săvârșită de Isus este semn al vieții pe care ne-o dă Duhul Sfânt prin credință și botez, ca anticipare și garanție a învierii noastre finale cu Isus, conform afirmației sfântului Paul din lectura a doua, care este cel mai bun comentariu al evangheliei de azi.
Înainte de a-l readuce la viață pe Lazăr, Isus declară public învierea și viața pentru toți cei care cred în el. Apoi săvârșește minunea care confirmă această afirmație.
Isus Cristos face cunoscută, de fiecare dată mai deschis, filiația sa divină, faptul că este fiul lui Dumnezeu. Dacă, pe de o parte, declară public divinitatea sa: „Eu sunt învierea și viața” și o demonstrează cu misiunea învierii unui mort, pe de altă parte, ne descoperă natura sa umană care se înduioșează, suspină și izbucnește în plâns pentru moartea unui prieten drag. Faptul că este Fiul lui Dumnezeu nu diminuează solidaritatea sa cu oamenii, frații săi, cu omenirea scufundată în moarte, rod al păcatului. De aceea, învierea lui Lazăr este și „semn” al restaurării omului supus morții. Nu ne putem limita numai să relatăm minunea învierii lui Lazăr și să nu ne întrebăm cu ce scop o săvârșește Isus. Relatarea acestui fapt vorbește despre viață și înviere, identificându-le cu persoana lui Isus, cu anumite condiții; înviere și viață numai pentru cine crede în Isus-Mesia și Fiu al lui Dumnezeu. Așa este și credința Martei, care îi răspunde lui Isus: „Da, Doamne, eu am crezut că ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”. Credința este obiectivul final al acestei minuni sau semn, ca de altfel al întregii evanghelii după Ioan, scrisă „Ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele lui” (In 20,31).
Isus Cristos, biruitor al morții, este singurul răspuns valid la enigma morții omului. Comuniumea cu Cristos prin credința botezului și sacramentele vieții creștine cuprinde omul întreg, suflet și trup, în viața aceasta și în cea viitoare. De aceea, creștinul nu înțelege viața și moartea așa cum le înțelege cel care nu are credință. Pentru creștini au o semnificație nouă. Moartea va fi numai trecerea la plinătatea unei vieți începute deja acum.
Cine crede în Cristos, viața și învierea noastră, se simte salvat, eliberat de păcate și de consecința lor – moartea. (PTI)
Lasă un răspuns