Era în după-amiaza zilei de Paște. Doi ucenici ai lui Isus se întorceau acasă, în satul lor, triști și descurajați din cauza sfârșitului tragic al Învățătorului lor. La un moment dat li se alătură un străin, Isus, dar ei nu-l recunosc. El îi ajută să înțeleagă sensul celor întâmplate la Ierusalim în lumina Sfintelor Scripturi: „Începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El” (Lc 24,27). Ajungând în sat, l-au rugat pe străin să rămână cu ei: „Rămâi cu noi, pentru că se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite”. „Atunci a intrat să rămână cu ei. Pe când stătea la masă cu ei, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a rupt-o și le-a dat-o lor. Și, iată, li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor”. După ce l-au recunoscut, după ce au ajuns la credința în învierea lui Isus, după ce au încetat să mai fie triști și abătuți, s-au întors la Ierusalim, unde i-au găsit pe apostoli și pe cei care erau cu ei. Aceștia le-au zis: „Domnul a înviat cu adevărat și s-a arătat lui Simon”. La rândul lor, cei doi ucenici au povestit cele întâmplate pe drum și cum l-au recunoscut pe Isus la frângerea pâinii.
Cum au ajuns cei doi ucenici la credința în învierea învățătorului lor, Isus? Îndeosebi pe două căi: pe calea Sfintelor Scripturi și pe calea frângerii pâinii, pe calea euharistică.
Când Isus se alătură celor doi călători, aceștia nu aveau ochi ca să-l recunoască, deoarece sufletul lor era paralizat de deziluzie. Speranțele lor mesianice rămăseseră îngropate în mormântul celui răstignit. În ciuda vocilor care începuseră să circule în rândurile ucenicilor, niciunul nu l-a văzut pe Isus Înviat. Toți erau triști și descurajați. Nu mai cred și nu se mai așteaptă nimic de la El. Așa i-au spus străinului care s-a alăturat lor pe drum. Atunci străinul le-a spus: „O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeți! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să între în gloria sa?” Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat toate Scripturile cele referitoare la El. Aceasta e prima cale pe care Isus le-o deschide pentru a ajunge la credința în persoana sa: o interpretare cristologică a Scripturii, adică strânsa legătură dintre profețiile mesianice ale Vechiului Testament, şi Isus din Nazaret. Mai târziu, după ce l-au recunoscut pe Isus înviat, aveau să spună: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” După ce au auzit cuvintele lui Isus, inima celor doi ucenici a început din nou să „ardă”. Nu au ajuns încă la credința în înviere, dar se simțeau ca în ziua când au auzit pentru prima dată în viața lor vorbindu-se despre Isus din Nazaret.
Calea euharistică e calea decisivă. După ce au devenit prieteni cu străinul acela, „pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor”. Acea scânteie care începuse să le încălzească sufletul în timpul călătoriei a devenit acum o flacără puternică. Ei nu mai pot ține închisă în casă și în sufletul lor experiența pe care au trăit-o și se întorc îndată la Ierusalim, ca să le vestească apostolilor și celorlalți ucenici bucuria întâlnirii cu Isus înviat din morți. După întâlnirea cu cel înviat, cei doi trec de la tristețe și descurajare la bucurie și entuziasm.
„Rămâi cu noi, Doamne!” „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Isus a rămas în mijlocul nostru mai ales în Cuvântul său și în Euharistie. În ambele e prezent Isus. Cuvântul lui Dumnezeu și Sfânta Euharistie sunt darurile cele mai prețioase și mai sfinte pe care ni le-a oferit Dumnezeu pe acest pământ pentru a ne sfinți și a ne mântui. (PTI)
Lasă un răspuns