Cu prilejul ultimei cine, Isus are o convorbire finală cu ucenicii săi. După spălarea picioarelor, El dezvăluie trădarea lui Iuda, anunță porunca cea nouă a dragostei frățești, prezice renegarea lui Petru, afirmă că este calea, adevărul și viața, promite Duhul Sfânt, spune că este viața cea adevărată, iar noi, mlădițele; vorbește apoi despre ura lumii împotriva apostolilor, despre misiunea Duhului Sfânt, despre promisiunea revenirii sale și despre victoria sa asupra lumii. Isus încheie acest colocviu cu ucenicii săi făcând o lungă rugăciune, numită de specialist „rugăciunea sacerdotală” Această rugăciune are trei părți:
- Isus îi cere Tatălui său să-l glorifice după ce va termina lucrarea pentru care l-a trimis în lume (In 17,1-11).
- Isus se roagă ca ucenicii săi să fie una, așa cum este el una cu Tatăl (In 17, 12-19).
- Isus se roagă pentru viitoarea comunitate a acelora care vor crede în El ca trimis al Tatălui (In 17, 20-20).
După înălțarea lui Isus la ceruri, apostolii s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim. Ei „într-un cuget stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu rudele lui”.
Rugăciunea sacerdotală a lui Isus „ne arată mai întâi intimitatea pe care Isus o are cu Dumnezeu, pe care îl numește de fiecare dată Tată. În continuare, în această rugăciune Isus îi are în vedere pe ucenicii (credincioșii) săi din toate timpurile și locurile. Faptul că o rostește cu glas tare și în fața prietenilor săi este o invitație ca ei să participe împreună cu credincioșii generațiilor viitoare la o unire cu totul deosebită. „Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine”.
Se spune că în zilele noastre viața de rugăciune a creștinilor se află în criză, iar dacă se spun rugăciuni, nu de puține ori ele sunt insuficiente sau rău făcute. Alții afirmă că cei care se roagă se dezinteresează de lume, iar cei care ar vrea să schimbe lumea nu se roagă. Tânăra Biserică (din vremea Apostolilor) și-a început drumul misiunii antrenându-se în rugăciune, și nu săvârșind activități febrile fără contact cu Cristos și cu Duhul său (lect. I). Exemplul Domnului, al Sfintei Fecioare și al apostolilor este o lecție clară pentru noi, cei care îl urmăm pe Cristos.
Forța comunității creștine și a fiecărui creștin în parte se află în rugăciune, care e comunicare cu Dumnezeu. Numai prin rugăciune vom putea noi, creștinii, să mărturisim altora prezența lui Cristos, Domn glorios și Mântuitor. Nu există creștin, nu există apostol, nu există mărturisitor fără rugăciune personală și comunitară. Toți sfinții și toți oamenii duhovnicești din toate timpurile au fost oameni ai rugăciunii. Numai astfel au fost capabili să înțeleagă dumnezeieștile mistere și să le transmită celorlalți oameni. Rugăciunea este o dimensiune indispensabilă pentru o viață creștină adevărată. Rugăciunea, ca și credința, e o experiență personală. Se posedă numai practicând-o și este înțeleasă trăind-o. De aceea, putem să creștem tot mai mult în rugăciune, ca în virtuțile teologale – credința, speranța, dragostea –, deoarece rugăciunea este expresia acestor virtuți. Mai ales astăzi să ne întrebăm cât și cum ne rugăm atât individual, cât și comunitar. (PTI)
Lasă un răspuns