Începând din duminica aceasta, a VI-a a Sfintelor Paști, atenția liturgiei se deplasează de la Cel Înviat la darul său, Duhul Sfânt, darul Sfintei Învieri. Cu duminica aceasta începe un fel de mic „advent” de pregătire la solemnitatea Rusaliilor. Venirea Duhului Sfânt a fost vestită de Isus însuși. Într-un fel, putem spune că Isus însuși a fost înainte-mergătorul Duhului Sfânt.
În evanghelia de astăzi, distingem două părți fundamentale care se referă la darul pascal – Duhul Sfânt – făcut comunității creștine, așa cum le vestește și le promite Isus ucenicilor săi în discursul de rămas-bun.
Trimiterea Duhului Sfânt, ca dar al lui Cristos Domnul și al Tatălui: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna”. Așa spune Isus. În discursul său, de cinci ori îl menționează pe Duhul Sfânt ca pe o persoană diferită de el și de Tatăl și îl numește Parakletos. E un termen grec care înseamnă avocat, apărător, martor care acționează în apărarea lui Isus, învățător și călăuză a ucenicilor săi, mângâietor și protector, pentru că ocupă în mijlocul lor locul lui Isus. În general, Ioan îl prezintă pe Duhul Sfânt ca având o misiune foarte precisă, aceea de a fi prezența personală a lui Cristos în mijlocul creștinilor în perioada în care Isus rămâne la dreapta Tatălui.
Întoarcerea lui Isus. Domnul adaugă: „Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi: încă puțin și lumea nu mă va mai vedea. Voi însă mă veți vedea; pentru că eu trăiesc, veți trăi și voi”. Isus promite o prezență mai de durată decât aparițiile pascale. Dar cum se va întâmpla aceasta, dacă, de fapt, el pleacă? Prin intermediul Duhului Sfânt făgăduit. Acesta va fi prezența permanentă a lui Isus în mijlocul credincioșilor săi după întoarcerea sa la Tatăl. De aceea afirmă Isus: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”. În prima lectură vedem că e deja realizată promisiunea lui Isus: Duhul coboară, prin mijlocirea lui Petru și Ioan, asupra samaritenilor, convertiți la credința în Isus Cristos și botezați în numele său în urma predicii și vindecărilor înfăptuite de diaconul Filip.
Acest eveniment din „Faptele Apostolilor” constituie așa-zisele „Rusalii ale samaritenilor”, așa cum în casa centurionului roman Corneliu au avut loc „Rusaliile păgâne”. Ambele cazuri sunt ecoul marilor Rusalii care au avut loc la Ierusalim, prezentate la începutul cărții „Faptele Apostolilor”. Duhul Sfânt este Mângâietorul în neliniștile și necazurile vieții. Consolator optime – o, Tu, cel mai bun Mângâietor!
Așa este invocat Duhul Sfânt în imnul „Vino, Duhule Preasfânt”. Sfântul Bonaventura face o comparație între mângâierile lumii și mângâierile Duhului Sfânt și vede între ele trei deosebiri fundamentale. „Mângâierea Duhului Sfânt este adevărată, perfectă și proporționată. E adevărată, deoarece El folosește mângâierea acolo unde e cu adevărat necesară, adică în sufletele, și nu în instinctele trupești; contrariul a ceea ce face lumea, care mângâie trupul și chinuie sufletul. E perfectă, pentru că mângâie în orice fel de suferință sufletească; nu cum face lumea, care, dăruind o mângâiere, provoacă alte suferințe…. El vrea să mângâie, să apere, să îndemne stăruitor, dar nu are gură, mâini, ochi pentru a realiza efectiv aceasta; are nevoie de mâinile noastre, de ochii noștri, de gura noastră, de inima noastră. Să nu cerem de la lume ceea ce ea nu poate da. Mângâietorul nostru este Duhul Sfânt. Dumnezeul nostru este „Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri” (2Cor 1,3). (PTI)
Lasă un răspuns