În centrul evangheliei din această duminică se află sfântul Apostol Toma. Evanghelia ne prezintă două apariții ale celui Înviat în fața Apostolilor, ambele având loc în cenacol. La prima apariție, Toma lipsea. Când ceilalți i-au povestit despre apariția Domnului, Toma a spus: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, Cel Înviat vine din nou în cenacol. De data asta era prezent și Toma. I-a spus Isus: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios”. Răspunsul lui Toma a fost un act de credința: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Și Isus a încheiat discuția zicând: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”.
„Domnul meu și Dumnezeul meu” este o mărturisire de credință perfectă; este centrul vital al credinței. Deseori în Evanghelii, oamenii se adresează lui Isus numindu-l „Domnul”. Acest titlu exprimă recunoașterea misterului divin al lui Isus. Întâlnirea cu Isus înviat, devine închinare, adorație: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Atribuindu-i lui Isus titlul divin de Domn, primele mărturisiri de credință ale Bisericii afirmă, încă de la început (cf. Fap 2,34-36), că puterea, cinstea și mărirea datorate lui Dumnezeu Tatăl i se cuvin și lui Isus, pentru că el este din fire Dumnezeu (Fil 2,6) și că Tatăl a arătat această suveranitate a lui Isus înviindu-l din morți și înălțându-l în slava sa. Rugăciunea creștină este marcată de titlul „Domnul” („Domnul să fie cu voi”); „Prin Domnul nostru Isus Cristos”; Marana tha („Vino, Doamne!”, 1Cor 16,22); „Amin, vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20).
Credința în Cristos mort și înviat, Dumnezeu adevărat și om adevărat, Fiul lui Dumnezeu, răscumpărătorul neamului omenesc, acesta este fundamentul credinței noastre. Mărturisirea de credință a Apostolului Toma „Domnul meu și Dumnezeul meu” este folosită de foarte mulți creștini ca act de credință și de adorație în prezența reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie; la trecerea prin fața unui tabernacol, în momentul prefacerii și al ridicării darurilor la sfânta Liturghie, în momentul binecuvântării cu Preasfântul Sacrament.
„Pentru că m-ai văzut, ai crezut”, i-a spus Isus lui Toma. „Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”.
Sfântul Grigore cel Mare comentează: „Aceasta este o frază care, fără îndoială, se referă la noi, cei care mărturisim cu sufletul ceea ce nu am văzut cu ochii trupului. Despre noi vorbește Domnul, ca să trăim după credință, căci crede cu adevărat numai cel care pune în practică ceea ce crede”.
Învierea Domnului ne cheamă să arătăm prin viața noastră că El, Domnul și Dumnezeul nostru, trăiește, e viu. Faptele noastre trebuie să fie și o manifestare a iubirii față de Cristos. În primele veacuri, răspândirea creștinismului s-a înfăptuit mai ales prin mărturia personală a celor care se botezau. Aceasta era o predicare simplă a evangheliei, adică a veştii bune, din om în om, din familie în familie. Isus cel Înviat vrea ca și astăzi lumea, familia, locul de muncă să fie tot atâtea prilejuri de transmitere a credinței.
„Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l preamărească pe Tatăl Nostru din ceruri” (Mt 5,16). Noi „am fost înmormântați împreună cu El (Cristos) prin Botez în moartea sa, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți prin gloria Tatălui, la fel și noi să umblăm într-o viață nouă (…). Când a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, dar acum el este viu; el trăiește pentru Dumnezeu. Tot așa și voi, considerați că sunteți morți pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu” (Rom 6,1-14). Să fim cu toții martori ai învierii lui Cristos prin credința noastră trăită, prin dragostea noastră față de Dumnezeu și față de aproapele. „A-l mărturisi pe Cristos înviat înseamnă: să iubești așa cum El iubește și să slujești așa cum el slujește” (Fericita Maica Tereza de Calcutta). (PTI)
Lasă un răspuns