Evanghelia duminicii a XIV-a din timpul de peste an are două secțiuni. În prima parte este prezentată una dintre cele mai frumoase rugăciuni adresate de Isus Tatălui său ceresc: „Te preamăresc, Tată, Domnul cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și învățați și le-ai relevat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorința Ta”. Vestirea împărăției lui Dumnezeu, a iubirii Tatălui și a planului său de mântuire a omului, a paternităţii lui Dumnezeu și a fraternității umane nu pot fi înțelese cu mintea omenească, ci prin revelația lui Dumnezeu. Aceste adevăruri le înțeleg îndeosebi cei simpli, și nu cei mândri. În secțiunea a doua, Isus ne îndeamnă să imităm umilința Sa. „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă. Luați asupra voastră jugul meu și învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este ușoară”. Cine sunt cei osteniți și împovărați, pe care Isus îi cheamă la el? Ce reprezintă imaginea jugului, afirmată de două ori? Răspunsul cel mai preferabil pare să fie că acest mesaj al lui Isus este alternativa sa la jugul insuportabil impus de cărturari și farisei, care explicau și aplicau legea după un legalism meschin și o cazuistică de neînțeles.
Cei osteniți și împovărați sunt și toți acei oameni care suferă dintr-un motiv sau altul. Isus adresează vestea cea bună săracilor lui Dumnezeu, în rândul cărora se situează și el, și, totodată, este modelul de la care toți trebuie să învețe, pentru că e blând și smerit cu inima.
În ce constă umilința lui Isus? Răsfoind Evangheliile, nu găsim nici cea mai mică recunoaștere a vreunei greșeli din partea sa, nici când vorbește cu oamenii, nici când vorbește cu Tatăl. Adresându-se adversarilor săi, el poate să afirme: „Cine dintre voi mă poate acuza de păcat?” (In 8,46) Afirmă că este Învățător și Domn: declară că sunt fericiți până și ochii care îl privesc. Unde este, așadar, umilința lui Isus, ca să poată spune: „Învățați de la mine, că sunt smerit”? Aici descoperim un lucru important cu privire la umilință. Ea nu constă în principal în a fi sărmani, deoarece unul poate să fie un om neinteresant, neimportant, dar arogant în același timp. Nu constă în a ne simți mici și fără valoare, deoarece acest lucru poate proveni și dintr-un complex de inferioritate sau dintr-o imagine greșită despre sine, care duce la depresie, la masochism, și nu la umilință. Nu constă nici în a ne declara mici, întrucât mulți declară că n-au nicio valoare, fără însă să creadă cu adevărat în ceea ce zic. Umilința constă în a deveni mici, în a ne face mici din dragoste, pentru a-i sluji pe alții și pentru a-i înălța. Așa a fost umilința lui Isus. „El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor” (Fil 2,5-7) pentru a ne mântui. De aceea, are perfectă dreptate să declare: „Învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima”. Umil cu adevărat este numai Dumnezeu, pentru că, în poziția în care este, nu poate să se ridice deasupra sa (nu există nimic deasupra lui). Poate numai să coboare, să se umilească. Istoria mântuirii este istoria coborârilor și umilirilor lui Dumnezeu: creând lumea, se umilește; inspirând Biblia, procedează ca un tată care silabisește pentru a-l învăța pe copil să vorbească; în întrupare coboară, în Euharistie coboară.
Tot în evanghelia de astăzi, Isus scoate în evidență rodul cel mai prețios al umilinței: ea predispune la credință, la acceptarea revelației divine. Spune Isus în rugăciunea adresată Tatălui său: „Te preamăresc, Tată (…), pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și învățați și le-ai revelat celor mici”. Cei mici nu înseamnă contrariul celor inteligenți, ci contrariul celor mândri, aroganți. Isus nu condamnă înțelepciunea și învățătura, ci orgoliul, mândria. Întâlnim oameni simpli, dar de mare credință, care înțeleg din experiența trăită cele ce sunt ale lui Dumnezeu și intuiesc cu mai mare precizie decât mulți cercetători sistematici și profunzi ai Sfintei Scripturi și ai teologiei. „Umilința este prima dintre virtuți, spune sf. Ioan Maria Vianney, și baza tuturor virtuților. Ea este pentru virtuți ceea ce este lănțișorul pentru rozariu: dacă acesta este înlăturat, toate mărgelele se împrăștie; dacă se îndepărtează umilința, toate virtuțile dispar”. (PTI)
Lasă un răspuns