„Tot așa vă va face și Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veți ierta fiecare fratelui său din inimă” (Mt 18,35). „Iartă aproapelui tău răul pe care ți l-a făcut și atunci rugăciunea ta va fi ascultată și păcatele tale iertate” (Sir 28,2). „Domnul iartă toate păcatele. El nu ne răsplătește după greșeli, nici nu ne pedepsește după păcatele noastre” (Ps 102). „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Tatăl nostru). În aceste fraze extrase din liturgia duminicii de azi este conținută tema reflecției noastre: iertarea reciprocă, sinceră, totală.
Apostolul Petru e cel care deschide problema iertării, adresându-i lui Isus o întrebare: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea de şapte ori?” Isus i-a răspuns: „Nu-ți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte”. După tradiția ebraică, cineva este obligat să ierte dacă cel care i-a greșit își cere de trei ori iertare în fața a doi martori. Evreii credeau că Dumnezeu iartă până la trei ori. Deja Petru face un efort uimitor de generozitate zicând „de șapte ori”. Cifra propusă de Isus, „de șaptezeci de ori câte șapte”, este în mod evident simbolică și înseamnă „întotdeauna”; trebuie să iertăm întotdeauna. Și Isus ilustrează această obligație a noastră cu o parabolă: parabola servitorului neîndurător, pe care am ascultat-o la evanghelie. Ea e formată din trei scene și fiecare scenă are doi protagoniști (actori): patronul și servitorul datornic; servitorul datornic și colegul său debitor față de el; patronul și servitorul neîndurător la încheierea finală a cazului. Toată narațiunea se bazează pe un contrast, pe opoziția dintre două moduri de comportament: datoria slujitorului față de patron este imensă (zece mii de talanți) și totuși acesta face un mare gest de bunăvoință, iertându-i toată datoria.
La rândul lui, servitorul iertat are și el un coleg care îi este dator, dar cu o datorie foarte mică (o sută de dinari) și totuși se poartă fără milă față de el, neadmiţând nicio amânare sau îngăduință. Strângându-l de gât, îi spune categoric: „Dă-mi ceea ce îmi ești dator!” Și, până la urmă, l-a aruncat în pușcărie. Auzind patronul cele întâmplate, s-a mâniat, zicându-i servitorului neîndurător: „Nu trebuia să te înduri și tu de cel care este servitor ca și tine, așa cum eu m-am îndurat de tine?” Și stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până când va plăti toată datoria. Și conchide Isus: „Tot așa vă va face și Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veți ierta fiecare fratelui său din inimă”.
În nemărginita sa bunătate, Dumnezeu îi iartă omului toate răutățile și fărădelegile săvârșite, în schimb omul își arată meschinăria, făcând-o pe tiranul ofensat, și îl tratează crunt pe aproapele său chiar și pentru cea mai mică și mai banală ofensă.
Lecția pe care Isus o adresează nouă, creștinilor, este clară și nu admite excepții. Creștinul trebuie să fie mereu gata și dispus să acorde iertare fără a recurge la scuze sau distincţii zadarnice, de genul: „Iert, dar nu pot uita”. Această iertare acordată aproapelui nostru are un fundament profund: trebuie să recunoaștem că mai întâi noi am fost iertați de Dumnezeu. Spunea sf. Augustin: „Iertați, să iertăm!” Iertați fiind de Dumnezeu, trebuie, la rândul nostru, să iertăm și noi. Trebuie să iertăm greșiților noștri, pentru că și Dumnezeu ne-a iertat greșelile noastre. Trebuie să fim milostivi, pentru că și Tatăl nostru ceresc a fost și este milostiv cu noi. Pe ușa de intrare a comunității ucenicilor lui Cristos ar trebui să fie scrise aceste cuvinte ale lui Isus: „Dacă voi iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru ceresc vă va ierta, însă, dacă nu-i veți ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greșelile voastre” (Mt 6,14-15).
În Biserică ar trebui să răsune cuvintele pe care apostolul Paul le adresa creștinilor din Colose: „Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertați-vă! Așa cum v-a iertat Domnul, la fel să vă iertați și voi” (Col 3,13). (PTI)
Lasă un răspuns