Evanghelia duminicii a XXII-a din timpul de peste an ni-l prezintă pe Isus la puțin timp după ce Petru l-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu, ceea ce l-a făcut pe Domnul să-i zică: „Fericit ești, Simon, fiul lui Iova, căci nu carnea și sângele ți-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri”. Apoi, Isus „a început să le destăinuie apostolilor că trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere mult din partea bătrânilor, a arhiereilor și a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie”. Aceasta a fost prima anunțare a morții și învierii lui Isus. Apostolii n-au înțeles prea bine, iar Petru, îndemnat de imensa dragoste față de Domnul, a încercat să-l îndepărteze de Cruce. „Petru gândea omenește – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – și considera că Pătimirea și moartea erau reprobabile și nedemne de Cristos” (Hom in Math. 54,4). Dar Isus i-a spus lui Petru: „Mergi în urma mea, Satană. Tu ești o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Expresia „Mergi în urma mea” nu înseamnă „Piei din fața mea” și nici „Nu mai fi discipolul meu”, ci este o invitație adresată discipolului de a-și regăsi locul în urma maestrului, deci de a-l urma, de a răspunde la chemarea „Veniți după mine!” (cf. Mt 4,19). În Noul Testament, condiția de discipol apare ca un răspuns la chemarea Domnului: „Urmează-mă!” Urmarea constituie o formulă rezumativă a creștinismului, un scurt catehism al discipolului. Recunoscându-l pe Isus înviat ca Fiu al lui Dumnezeu și Domn, Biserica apostolică a considerat cuvintele despre urmare drept principii fundamentale ale evangheliei, valabile pentru toți. De aceea, urmarea lui Cristos este văzută drept centru al vieții creștine. „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze”. Ce înseamnă „a renunța la sine”? E necesară o distincție. Isus nu cere să renunțăm la „ceea ce suntem”, ci la „ceea ce am devenit”. Trebuie să renunțăm nu la ceea ce a făcut Dumnezeu, ci la ceea ce am făcut noi, folosind rău libertatea noastră. Cu alte cuvinte, trebuie să renunțăm la înclinațiile noastre rele, la păcat. „A renunța” înseamnă deci, în realitate, cum spune însuşi Isus, a „regăsi”: „Cine își va pierde viața pentru mine, acela o va afla”. A renunța la sine e adevăratul mod de a se realiza. Ce înseamnă „să-și ia crucea și să mă urmeze”? Crucea este un eveniment care a devenit simbol. De când Isus a luat-o pe umerii săi și a murit pe ea, crucea a devenit, în limbajul creștin, simbolul oricărei suferințe și dureri omenești. „A purta crucea” este sinonim cu a pătimi.
În acest sens, crucea e ceea ce ne unește pe toți. „Dacă îți porți crucea de bunăvoie, spune Imitațiunea lui Cristos, Crucea, la rândul ei, te va purta pe tine și te va duce la limanul mult dorit”. „Crucea este scara cerului”, spunea sfântul Ioan M. Vianney. Iar sfântul Francisc de Assisi afirma: „Mai presus de toate harurile și darurile pe care Cristos le acordă prietenilor săi, se află harul de a ne învinge pe noi înșine și de a suporta de bunăvoie, din dragoste față de Cristos, suferințele, insultele, ocările și neplăcerile”, deci crucea.
Credința ne arată că fără sacrificii nu există iubire, nici bucurie adevărată, nu ni se purifică sufletul și nu îl întâlnim pe Dumnezeu. Calea spre sfințenie trece prin cruce. Crucea este „carte vie, unde învățăm pentru totdeauna cine suntem și cum trebuie să acționăm, este o carte mereu deschisă dinaintea noastră” (Sfântul Ioan Paul al II-lea). În fiecare zi este necesar să ne apropiem de ea și să o citim, pentru a afla despre Cristos, despre iubirea lui pentru noi și despre modul de a-l urma. Cine îl caută pe Dumnezeu fără sacrificii nu-l va găsi. Sfântul Paul consideră întreaga viață a creștinului ca un sacrificiu oferit lui Dumnezeu: „Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiți trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu. Nu vă conformați lumii acesteia, ci schimbați-vă prin înnoirea minții, ca să înțelegeți care este voința lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârșit” (Rom 12,1-2; lect. a II-a). Te binecuvântăm, Părinte ceresc, pentru că Cristos ne cheamă pe toți să-l urmăm printr-o asceză plăcută și eliberatoare. (PTI)
Lasă un răspuns